Ce Se Întâmplă Atunci Când Vrei Like-uri Pe Facebook

Share on Facebook252Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

ce se intampla atunci cand vrei like-uri pe facebookNu obişnuiesc să „cerşesc” like-uri pe Facebook, nici nu postez ca să primesc, deşi am observat că pentru mulţi oameni mai multe like-uri înseamnă mai multă valoare. Sentiment de falsă valoare aş spune eu. Am ales să-mi măsor valoarea prin alte căi şi să ofer Facebook-ului o altă semnificaţie.

Am ales să văd Facebook-ul ca pe un album-jurnal, ceva ce foloseam în trecut în variantă tangibilă, adaptată acum vremurilor noastre, în varianta online. Sincer vorbind, în ziua de azi nu-şi mai face nimeni album de poze adevărate (execeptandu-le pe cele de nuntă şi botez) şi cu atât mai puţini sunt cei ce mai ţin încă un jurnal. Acum albumul nostru de poze e stocat în telefon, pe Skydrive, Dropbox şi altele de genul, iar gândurile le lăsăm să curgă pur şi simplu, ideile ni le pierdem, sau alegem să ni le facem publice, scriindu-le pe blog. Cei care mai avem timp, energie şi disponibilitate să o facem.

Am privit Facebook-ul ca pe un loc virtual unde pot face ambele lucruri. Postez poze din diverse momente ale vieţii, trec gânduri, păreri şi marchez evenimente importante, semnificative pentru mine, întâmplări pline de încărcătură emoţională. Pentru că-mi place să privesc din când în când înapoi, să mă compar cu mine în etape anterioare ale vieţii, să văd cât am evoluat, să-mi amintesc ce traseu am urmat ca să ajung până aici şi să mulţumesc că am avut ocazia de a trece prin anumite experienţe care m-au format.

Şi totuşi, cu câteva săptămâni în urmă, am ajuns să înţeleg valoarea unor like-uri. Nu vorbesc despre sentimentul de falsă valoare pe care l-aş putea trăi primind sute de like-uri la o poză, acela despre care povesteam mai devreme, ci despre cu totul altceva, aşa cum ai să aflii în continuare.

Cum am ajuns să descopăr ce înseamnă nişte like-uri?

Cu câteva săptămâni în urmă am aflat din întâmplare că cei de la Librăriile Alexandria aveau un concurs în desfăşurare. Lucruile erau destul de simple: într-un comentariu trebuia să postezi o poză sau să povesteşti o întâmplare haioasă din copilăria ta, iar criteriul pe baza cauia puteai fi ales câştigător era dat de numărul de like-uri pe care îl primeai la postare, în următoarele două săptămâni. Primii cinci participanţi, cu cele mai multe like-uri la comentariu, erau consideraţi câştigători şi primeau cadou câte 10 cărţi la alegere, iar cei de la librărie câștigau mai multă vizibilitate.

Aşa cum am repetat în nenumărate randrui, îmi place la nebunie să citesc. Devorez cărţile, în general citesc o carte pe săptămână iar când am timp mai mult reuşesc să citesc şi câte două. Cu ceva vreme înainte îmi comandasem nişte cărţi şi mă tot gândeam că o să le termin şi pe acestea şi-mi făceam lista cu ce mi-ar plăcea să mai citesc în continuare. Când am descoperit concursul respectiv, m-am gândit, am analizat şi m-am decis totuşi să să particip. Am scris o o întâmplare haioasă din vremea liceului şi mi-am văzut de ale mele în continuare.

De ce mi-am văzut de ale mele şi nu am făcut mai mult de atât pentru a câştiga? Pentru că pe de o parte îmi dădeam seama că aş putea avea şanse de câştig doar dacă aş cere prietenilor mei de pe Facebook să-mi dea like-uri, iar reţinerea mea era legată de faptul că mă şi vedeam unul dintre aceia care “cerşesc” like-uri ca să primească şi ei ceva. Nu rezonam cu asta. De asta în următoarea săptămână de la postare nu am făcut nimic în sensul ăsta. Pe de altă parte, tot analizând situaţia, am ajuns la concluzia că pentru nişte cărţi merită totuşi să ceri nişte like-uri. Şi m-am convins pe mine însămi că nu e vorba de cerşeala, ci de a cere ajutorul prietenilor mei, de a-i ruga să mă susţină, pentru că scopul meu era unul pur educativ. Până la urmă, la asta sunt buni prietenii, nu-i aşa?

Prin urmare, cu două zile înainte de finalizarea concursului, m-am decis și am îndrăznit să cer celor din lista de prieteni să mă ajute să câştig cărţile pe care mi le doream. Când m-am uitat la cei cu care concuram, erau deja persoane care aveau sute de like-uri. Mi s-a părut puţin dubios, iniţial m-am gândit că nu are rost să mai încerc pentru că probabil nu i-aş mai ajunge din urmă, după care mi-am zis că dacă tot mi-am propus, aş putea să mă şi ţin de plan, nu-mi place să renunţ fără măcar să fi încercat, iar asta este un lucru care mă defineşte şi aplic acest principiu în orice situaţie.

Aşadar m-am gândit la o strategie, cum aş putea face să primesc nişte like-uri educative, aşa cum îţi spuneam că am învăţat să le privesc. Iniţial am făcut un grup în care am adăugat nişte prieteni şi i-am rugat să dea un like. Majoritatea au făcut-o, însă din experienţa personala am observat că e cam deranjant să faci parte dintr-un grup şi să-ţi vibreze telefonul la minut, din cauza mesajelor care curg. Au observat şi ei. Aşa că unii s-au scos singuri din grup, alţii m-au rugat pe mine să-i scot.

Am încheiat-o cu grupul, dar like-uri tot puţine aveam. Cum să fac să iau legătura cu şi mai mulţi prieteni, că doar dintr-o mie şi ceva, aş mai fi putut să strâng câteva, să mai sper încă la cărţile respective. Am pus atunci o postare pe paginile mele de Facebook, dar nici asta nu a prea funcţionat. Din câte ştiu, postările de pe Facebook apar doar câtorva persoane din lista ta, în general celor cu care interacţionezi cel mai des, aşa că nu am avut cine ştie ce succes.

Ce-aş mai fi putut să fac mai mult de atât?

Mai vedeam o singură variantă, aparent sinucigaşă, un fel de kamikaze, pentru care aveam nevoie de o îndemânare şi răbdare fantastice. Un fel de muncă automată, ceva ce nu-mi place şi care m-ar fi ţinut captivă şi izolată în fata laptopului în următoarele două zile. Dar după cum am învăţat până acum în viaţă, ca să ajungi să faci ce-ţi place, e necesar să faci şi ce nu-ţi place din când în când. Şi să-mi tot repet mantra asta chiar m-a ajutat.

Eh, până la urmă mi-am asumat şi ce presupunea câştigarea acelor cărţi. Dacă am zis că nu renunţ, nu renunţ! Şi-am continuat. Cum? Mi-am luat fiecare prieten în parte şi i-am dat mesaj să-l rog să dea un like. Chiar nu mi s-a mai părut cerşeală, ci luptă pentru a-mi atinge un obiectiv. Doream nişte cărţi şi o dată ce mi-a intrat în cap ideea asta, m-am ţinut de ea. Imaginează-ţi un Chrome cu câte 10 de tab-uri de Facebook deschise în acelaşi timp, că na, durează până se încarcă şi apoi e mai uşor când le ai deja deschise. Laptopul meu scotea aceleaşi sunete ca un avion gata să decoleze (e doar un HP amărât, vechi de 5 ani, de care m-am cam ataşat, având în vedere că toată viaţa mea de autor şi psiholog zace în hardul lui) şi recunosc, mi-a dat ceva emoţii, dar mă bucur că până la urmă a supraviețuit, deşi a fost pus greu la încercare.

Revenind la goana după like-uri, imaginează-ţi cum mi-am petrecut acele două zile. Şi cum a fost pentru mine, care nu am muncă de birou, care nu sunt obişnuită să petrec 8 ore pe zi în acelaşi scaun, să fac doar asta două zile la rând. Mai ales că după ce am contactat destul de mulţi prieteni din listă, am aflat şi eu că există o aplicaţie care poate trimite automat mesaje în locul tău, simplu şi rapid. Nu puteam să aflu înainte?

M-am gândit să o folosesc dacă tot am aflat de existenţa ei, cu siguranţă mi-ar fi uşurat munca, dar pentru că asta ar fi însemnat să trimit din nou mesajul celor cărora le trimisesm deja şi cel mai probabil aş fi devenit agasantă, şi pe mulţi i-aş fi frustrat, am ales să trimit mesajele manual, în continuare. Deja îmi intrasem în formă.

Sigur, ca un făcut, în ultima zi când trăgeam tare, s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla, ştii tu, ca-n filmele americane, când înainte de happy ending apar tot felul de obstacole peste care personajele principale reuşesc să treacă cu bine. Şi da, pentru cei care se întreabă, probabil că le-am atras. Dar nu ca să mă plâng şi să mă consider o victimă a Universului, ci ca să-mi dau seama că pot trece peste ele.

Ce s-a întâmplat mai exact?
Ei bine, în ultima zi, aceea în care încercam să îngraş porcul în ajun, ca tot romanul, observ la un moment dat că nu mai merge internetul. Mă dau jos de pe scaun, merg la router, îl închid, îl deschid, verific conexiuea, nimic. O dată, de două ori, în continuare nimic. Sun la furnizorul de internet, îmi răspunde un nene, care, după ce-i spun ce mă supără mă informează că aveau o defecţiune a cărei reparaţie va dura câteva ore bune. Culmea, fix în ziua aia!

Evident, ca orice femeie care se respectă, prin definiţie anxioasă, încep să mă panichez, să mă plâng, să mă vait, mă supăr şi mă îmbufnez la gândul că am pierdut atâta timp degeaba. Nu puteam să folosesc aplicaţia aia din start???

Logodnicul meu, ca un bărbat care se respectă, asista în tăcere la numărul meu iar atunci când într-un final tac din gură, îmi spune calm: “vezi că e un stick de internet în cutia din spatele laptopului”.

A, da? Iar m-a salvat…

Am tras ceva cu stick-ul, nu mergea cu aceeaşi viteză ca celălalt internet, dar tot era mai bine decât nimic. Bucuria n-a durat mult însă, pentru că laptopul mi s-a supraîncălzit şi a început să mi se oprească, chiar dacă am și un cooler extern. Se oprea, îl lăsăm puţin să se răcească, îl deschideam, trimiteam 2-3 mesaje, răspundeam la alte 3 pentru că prietenii mei, foarte drăguţi, după ce dădeau like mă şi anunţau iar eu am ţinut neapărat să mulţumesc pe cât posibil, şi laptopul iarăşi se-nchidea. Parcă Universul complota împotriva mea…

Între timp, observam cum like-urile altor concurenţi creşteau într-o oră cât crescuseră ale mele în două zile. Din nou, ceva nu-mi mirosea a bine. Parcă arătau a like-uri false şi începusem să mă cam dezumflu dar tot n-am vrut să renunţ şi am continuat aşa până la ora 18:00 când concursul s-a încheiat.

Se pare că din nou instinctul nu m-a înşelat nici în legătură cu like-urile acelea care tot creşteau, s-a demonstrat până la urmă că unele persoane au încercat să fraudeze concursul, dar din fericire au fost descalificaţi. Din nefericire, am ieşit pe locul 6, iar câştigători au fost desemnaţi primii 5. Pe moment am fost puţin supărată, mă gandeam din nou la timpul petrecut şi tindeam să îl consider pierdut, însă am reuşit repede să văd partea bună şi să trag concluzia în urma acestei experienţe.

Concluzia a fost că data viitoare am să-mi anunţ prietenii mai din timp, cu siguranţă nu o să mai am parte de monologul “cerşit” like-uri pe Facebook pentru că, după cum spuneam, le-am cerut într-un scop educativ, iar în astfel de cazuri consider că da, like-urile au valoare. Au valoare pentru că pe baza lor aş câştiga nişte cărţi pe care le-aş citi, care mi-ar creşte mie valoarea şi m-ar ajuta să ofer înapoi altora şi mai multă valoare decât o fac deja prin lucrurile pe care le scriu.

Partea bună din această experienţă a fost aceea că, prin prisma faptului că am trimis mesaj fiecărui prieten în parte, am reuşit să reiau legătură cu unii dintre ei, mi-am reamintit de vremuri frumoase pe care le-am petrecut în trecut şi am înţeles că, deşi pe unii nu îi cunosc personal, mulţi sunt dispuşi să ajute. Am fost uimită de căldură cu care unii ditre prietenii mei mi-au răspuns la mesaje, cu unii am continuat discuţia, alţii mi-au cerut like-uri la schimb (am dat, ca să fie win-win), o doamnă (cititoare a site-ului) mi-a spus că mă ajuta pentru că iubeşte ceea ce fac şi mă iubeşte pe mine, lucru care m-a impresionat, alcineva mi-a spus că pentru cărţi da like oricând, semn că înţelege cât de important este să invesesti în propria-ţi educaţie, unii au citit prea târziu mesajul, iar alţii pur şi simplu m-au ignorat.

Culmea, m-au ignorat mulţi psihologi (asta scrie pe pagina lor la profesie), probabil era sub nivelul lor să dea un like într-un scop cultural, şi m-au mai ignorat exact aceia care promovează investiţia în educaţie, cei care te îndeamnă pe site-urile lor să citeşti, să te dezvolţi, să creşti, aceia care se laudă pe facebook că ei citesc muuullttt muuulllttt de tot şi că TREBUIE să le urmezi exemplul pentru că DOAR aşa poţi ajunge la fel de minunat de extraordinar (greşeala este intenţionată) ca ei. Dar, când vine vorba de a te ajuta, de a te ghida, de a te lua de mână şi a-ţi arăta drumul, de a te susţine, o fac cu o condiţie: să le cumperi cărţile, acelea pe care le-au scris ei, pe care le consideră mai presus de orice, cărţi supreme cum s-ar zice, sau să citeşti ce-ţi recomandă ei, dând click pe link-urile pe care le afişează în articolele lor, ca să ajungi pe site-urile unde poţi să le comanzi, să primească şi ei procent din ce cumperi tu, să câștige ei, că de altfel ăsta e interesul. Altfel nu contezi.

Am observat fenomenul ăsta de ceva vreme şi recunosc, am rugat aceste persoane să mă ajute cu un like tocmai în ideea de a-mi confirma eu mie că nu e vorba doar despre proiecţiile mele. Din nou, intuiţia nu m-a înşelat. Şi nu, nu sunt dezamăgită, pentru că nu mi-am creat aşteptări. Am luat partea bună, m-am bucurat de interacţiunea cu oameni pe care nu-i cunoşteam chiar atât de bine, cu oameni pe care îi cunoşteam și nu mai ţinusem legătura, cu oameni cu care rezonez.

După această experienţă am înţeles că Facebook-ul nu pune de fapt bariere, că barierele ni le punem singuri, că ele sunt doar în mintea noastră. Ca de fapt noi suntem cei care stăm în spatele unui monitor, dăm scroll pe wall şi ne spunem „ia uite-l şi pe X-ulescu, se plimba pe nu ştiu unde, sigur e cu nasul pe sus, când o să ne vedem pe strada clar nu o să mă mai salute”. Şi chiar dacă X-ulescu şi-a permis şi el să plece într-o vacanţă şi să pună o poză ca să marcheze acest eveniment aşa cum spuneam că am ajuns să o facem – virtual, fără să vrea neapărat să-ţi dea ţie peste nas, gândurile tale îţi vor schimba atutudinea, iar tu, într-un anume fel îi vei transmite lui X-ulescu nişte energii negative, iar el va ajunge într-un final să nu te mai salute pe stradă. Şi iată cum ai creat bariere care-ţi întăresc convingerea că Facebook-ul te îndepărtează de viaţă reală. Doar în mintea ta.

Facebook-ul are parti bune și părți rele. Ca și oamenii. Ca orice în lumea asta. Tu alegi ce vrei să vezi. Amintește-ți întotdeauna că cele mai multe gânduri, concepţii, convingeri, judecăţi de valoare şi prejudecăţi pe care le avem, sunt preluate de la aţii – din familie, din experienţele prietenilor si a celor din jur, din mass-media. Cele mai multe au la baza fricile celor care ți le transmit. Ei le proiectează asupra ta.

Așa că atunci când mai auzi lucruri ca „Facebook-ul te face să te îndepărtezi de viața reală” „ai prieteni virtuali dar nu mai ai reali” etc., nu o mai lua ca literă de lege, stai puțin și analizează, vezi dacă chiar este așa sau e doar o proicție a celui care-ți spune. Este o sugestie valabilă pentru orice domeniu al vieții tale. Este important să trăieşti propriile tale experienţe şi să ajungi la propriile concluzii, pentru că uneori viaţa este mai mult decât ţi s-a spus că este. Trăieşte-o autentic şi descoperă singur adevărul despre viaţă!

Îţi mulțumesc dacă ai fost unul dintre prietenii care m-au votat şi îmi cer scuze dacă nu am reuşit să îţi răspund personal, însă aşa cum ţi-am spus, aveam atât de multe mesaje primite, încât nu ştiu cum, când şi cui am răspuns. O fac acum și sper că nu e prea târziu.

Dacă vrei să faci parte din comunitate, intră pe pagina de Facebook Arta Educației și înscrie-te la newsletter completând adresa ta de email în formularul de mai jos.

Până data viitoare te îmbrațișez cu drag!
Andreea

Este important să trăieşti propriile tale experienţe şi să ajungi la propriile concluzii, pentru că uneori viaţa este mai mult decât ţi s-a spus că este. Trăieşte-o autentic şi descoperă singur adevărul despre viaţă!

Opt In Image
Descarcă
GRATUIT!
Introdu numele tău şi adresa de email în formularul de mai jos şi vei primi GRATUIT ghid-urile "3 Pași Simpli Către Fericire" și "Adevărul despre psihologi, psihoterapeuți și coachi"

Share on Facebook252Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *