De ce ne-a marcat atât de tare tragedia Colectiv?

Share on Facebook2.6kShare on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

IMG_20151102_151836De câteva zile un văl negru ne-a umbrit inimile. Suntem îndureraţi şi şocaţi de ceea ce s-a întâmplat vineri în clubul Colectiv. Mărşăluim în tăcere, aprindem lumânări, ducem flori, donăm sânge şi ne rugăm şoptit. Ne rugăm cu solidaritate pentru sufletele acelor tineri pieriţi într-un mod atât de crunt şi greu de imaginat. Ne rugăm pentru liniştea celor ce s-au intersectat cu moartea şi-au scăpat, ne rugăm pentru cei ce se zbat între viaţă şi moarte, pe paturile de spitale, în speranţa că poate acum Dumnezeu va auzi rugăciunea noastră colectivă.

Pare că Dumnezeu nu prea ne-a auzit până acum…

Dar noi continuăm să ne rugăm. Pentru că refuzăm să credem că El ne-a întors spatele. Pentru că încă mai credem cu înverşunare că Dumnezeu e undeva acolo şi veghează asupra acestei lumi. Dar şi asupra celeilalte. Pentru că dacă nu am crede, am înnebuni…

Avem nevoie să credem. Pentru că altfel, să ştim că suntem singur în faţa unor asemenea tragedii, fără să existe o forţă mai puternică decât noi, ne-ar priva viaţa de sens. Şi oamenii nu pot trăi fără sens. Iar în faţa unor asemenea tragedii, e important să credem în existenţa a ceva superior nouă, a ceva mai măreţ care ne poate apăra, pentru că doar aşa mai simţim un strop de siguranţă şi putem merge mai departe, după ce ne plângem morţii în tăcere.

Tăcere… Asta este cuvântul care ne defineşte acum. Am amuţit cu toţii. Pentru că ceea ce s-a întâmplat ne-a şocat. Ne-a marcat. Ne-a lăsat muţi.

De ce acum ne-a afectat altfel decât faţă de alte dăţi?

De-a lungul timpului, am fost martorii mai multor tragedii. Nu sunt primii oameni care mor, sau care se zbat să supravieţuiască, sau care probabil cu greu vor mai putea vreodată zâmbi. Şi totuşi, e prima dată când o astfel de experienţă ne uneşte atât de tare, pe noi toţi. Oare de ce? Ce face diferenţa? De ce acum ne simţim cu toţii atât de îndureraţi, atât de furioşi, atât de revoltaţi? De ce acum simtitm mai multă compasiune şi solidaritate ca oricând? De ce această întâmplare nefricită a trezit în noi emoţii şi sentimente atât de profunde?

Pentru că aceasta nenorocire ne-a speriat. Ne-a speriat îngrozitor de tare să realizăm că lumea pe care de la începuturi ne-am luptat să o clădim mai sigură, nu ne oferă de fapt nici cel mai mic gram de siguranţă. N-e speriat să realizăm că suntem atât de vulnerabili, atât de fragili.

Cum de această lume ne-a putut lăsa atât de golaşi şi neajutoraţi în faţa morţii?

Mulţi dintre noi ne-am simţit dezamăgiţi. Dezamăgiţi de faptul că deşi credem că suntem în siguranţă, în realitate siguranţa asta este doar o iluzie şi oricând ni se poate întâmpla o nenorocire. Suntem dezamăgiţi pentru că ne-am creat aşteptări. Ne aşteptăm să trăim liniştiţi şi să murim cum credem că e firesc, la bătrâneţe. Iar moartea unor tineri ne dărâma toată structura internă şi ne dă peste cap. Mulţi dintre noi ne-am simţit neputincioşi. Şi ne-am reamintit că oricât de mult ne-am strădui să trăim şi să nu ne gândim la sfârşit, moartea este o certitudine şi oricând ni se poate arăta.

Ne este îngrozitor de frică de moarte. Şi ne trăim vieţile încercând să fugim de ea. Să ne ascundem. Vrem să uităm că e inveitabilă. De asta nu prea vorbim despre ea, de asta unori facem lucruri ca să sfidăm existanta ei. Poate că cel mai mare dintre paradoxurile umane este faptul că în viaţa căutam tot timpul garanţii când de fapt singura garanţie pe care o avem este însuşi faptul că vom muri. Şi când astfel de tragedii se întâmplă, ţi-e greu să accepţi că moartea are puterea de a pune stăpânire pe atâtea suflete deodată. Dar e adevărat…

Gândul morţii ne provoacă stres. Moartea provoacă două tipuri de stres: stresul previzibil şi stresul imprevizibil.

Nu-mi mai amintesc momentul când am aflat că la un moment dat şi eu, ca toţi ceilalţi oameni, voi muri. Dar cu siguranţă eram copil. Ştiu doar că atunci când afli, eşti derutat. „Şi-atunci, de ce m-am mai născut dacă oricum o să mor?” Păi, ca să trăieşti, nu? Şi toată viaţa ta încerci să descoperi ce înseamnă „să trăieşti”. După ce ajungi să accepţi că până la urmă vei muri, afli că moartea vine după acest „să trăieşti”, la bătrâneţe. Şi te sperii realizând că bunicii tăi sunt bătrâni. Dar te aştepţi că până la urmă vor muri. Şi te obişnuieşti oarecum cu ideea că oamenii se nasc, trăiesc, îmbătrânesc şi mor. Că e firesc pentru copii să îşi ingrope şi să-şi plângă părinţii. Acesta este stresul previzibil, ştii că asta e natura lucrurilor şi asta se va-ntâmpla. Nu înseamnă că atunci când cineva drag pleacă din această lume nu te doare, sau te doare mai puţin, dar înseamnă că faptul de a te fi aşteptat ca asta să se întâmple, te ajută să treci mai repede peste şi să redevii funcţional.

Dar cum e atunci când mor copii? Când mor tineri? Când părinţii ajung să-şi îngroape copiii? Când ajungi să-ţi plângi prietenii lângă sicriu? Când îţi priveşti fratele sau sora fără suflare? La asta nu poţi să te aştepţi. Asta nu poţi să o accepţi. Acesta este un stres imprevizibil. Pentru că ştii că nu aşa ar fi trebuit să se întâmple. Şi pare nedrept, că nu e în natura lucrurilor. Iar asta doare şi mai tare, extrem de tare, atât de tare încât îţi vine să urli de durere, de revoltă, de furie.

Această tragedie ne-a unit atât de tare pentru că ne-a creat un stres imprevizibil. Să moară tineri este un lucru pe care porbabil niciodată nu vei reuşi să îl accepţi. Poţi să-ţi continui viaţa, dar pentru cei dragi rana nu cred că se vindecă vreodată complet.

Ne doare ceea ce s-a întâmplat pentru că ne-am identificat. Și nu putem să nu ne gândim că poate și noi am fost cândva în Colectiv iar tragedia ar fi putut să se întâmple atunci. Sau că poate ar fi trebuit să mergem şi noi în seara aia, dar ca printr-o minune ne-am dus în alte părţi. Ne sperie gândul „aş fi putut să fiu eu”. Ne sperie gândul că poate ar fi putut fi acolo copilul nostru, sau prietenul nostru, sau fratele nostru, sau sora noastră, sau chiar o persoană cu care am intrat cândva în contact. Asta ne aduce parcă mai aproape de moarte. De asta ne-am unit şi trăim acum o traumă colectivă. Ne doare să ştim că putem oricând şi oricum muri. Că nu există siguranţă. Că nu există limită de vârstă. Că nu există criterii de profesie, de statut social, de naţionalitate sau de orice altceva. Ne simţim înfricoşaţi la gândul că suntem toţi egali în faţa morţii.

De ce însă simţim nevoia asta aprigă de a acuza, de a aduce injurii, de a ne revolta, de a găsi vinovaţi?

Pentru că avem impresia că ne ajută. Şi credem că dacă vinovaţii vor fi închişi şi regulile înăsprite, ne vom simţi mai în siguranţă. Vom avea mai multe garanţii. Dar oare vom avea o garanţie în plus faţă de aceea că vom muri cândva? La fel de bine, dintr-un lucru aparent banal, poţi muri şi în propriul tău apartament. Şi oare ne ajută să facem ceea ce suntem tentaţi să facem? Oare chiar ne ajută să ne umplem sufletele cu ură, cu duşmănie, cu furie, cu sentimente negative? Oare îndreptându-le către cei din jur şi căutând responsabili ne vom mai elibera de frica asta care ne-a cuprins?

Psihologic vorbind, să căutăm vinovaţi şi să nutrim sentimente negative împotriva lor, niciodată nu ne va ajuta. De fapt, ne va dăuna nouă înşine mai mult decât oricui. În primul rând pentru că astfel de sentimente ne macina pe noi, mai mult decât pe cei care sunt legal vinovaţi. Şi pentru că, atunci când lupţi contra a ceva, acele lucruri cărora le opui rezistenţă vor persista.

Nu cred totuşi că acum noi ne plângem morţii. Nu cred că îi plângem pe cei 32 de tineri care şi-au pierdut viaţa până acum. Cred că empatizăm, însă de fapt ne plângem pe noi. De fapt instinctul nostru de conservare, de supravieţuire s-a activat. De asta judecăm şi căutăm să găsim responsabili. Oamenii întrebaţi de ce mărşăluiesc, de ce se revoltă, de ce donează, majoritatea spun: „aş fi putut să fiu eu, sau cineva drag mie”. Cu toţii gândim aşa. Pentru că stă în codul nostru genetic să facem orice ca să supravieţuim. Și credem că dacă noi ajutăm acum, dacă vreodată vom avea nevoie, o vor face și alții pentru noi. O facem de fapt tot pentru noi, ca să satisfacem nevoile noastre în primul rând.

Da, suntem empatici şi solidari, dar am da cu adevărat dovadă de respect faţă de cei ce s-au stins vineri, dacă am am acuza mai puțin, dacă am înceta să pasăm responsabilitatea doar către alții, dacă am începe să ne asumăm şi noi ceva. Poate ca am da dovadă mai mult că ne pasă de cei care au trecut prin această tragedie dacă am diminua furia ce-o simţim cu un sentiment mai pur și mai curat. Poate că am da dovadă că îi respectăm dacă, în loc s-o denigrăm, am începe să ne iubim țara. Și să ne iubim mai mult semenii. Și pe noi înșine o dată cu ei.

Tragedia asta cu siguranţă ne va schimba. Şi ne poate schimba în două feluri:

Ne poate înăspri, lucru care nu va schimba însă nimic în jurul nostru sau în societatea în care trăim.

Sau ne poate îmbuna, astfel încât să fim capabili să schimbăm la rândul nostru în bine lumea în care trăim. Să lăsăm ceva mai bun în urmă pentru copiii noştri, pentru copiii copiilor noştri şi pentru cei care vor veni după noi.

Este important să înţelegi că ai de ales. Şi că o alegere înţeleaptă ar fi o dovadă de respect pentru cei ce s-au sacrificat ca noi să putem învăţa ceva. Este cel mai bun moment pentru a te schimba tu, mai întâi de toate.

Aşa că:

Nu mai lupta împotriva a ceva, luptă pentru ceva! Nu lupta împotriva corupţiei şi a nedreptăţii, luptă pentru cinste şi dreptate. Şi fii tu însuţi un exemplu. Nu mai acuza şi judeca. Vinovaţii legal vor plăti până la urmă. Vinovaţi moral suntem însă cu toţii.

Ce lucruri rele vezi la ceilalţi? Îi vezi corupţi? Îi vezi iresponsabili? Atunci chiar tu eşti corupt şi iresponsabil. Oamenii către care priveşti sunt o oglindă. Iar lucrurile pe care le vezi la ei sunt de fapt părţi pe care le ai în tine dar pe care nu le poţi recunoaşte şi accepta. N-o spun eu. O spun marii psihologi. Iar dacă te oprești puțin și-analizezi, înțelegi că e chiar așa. Dacă te uiţi la un om şi-l judeci că e corupt, de fapt şi tu eşti corupt. Dacă vezi că este iresponsabil, de fapt nici tu nu-ţi asumi responsabilitatea.

Dacă vrei schimbare, fii tu însuţi schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume, aşa cum Ghandi spunea cândva. Asta înseamnă să-ţi iei bilet de fiecare dată când te urci în autobuz, înseamnă să duci la poliţie un portofel pe care îl găseşti pe stradă, fără să umbli în el. Asta înseamnă să arunci la coşul de gunoi ambalajul pe care îl ai în mână, înseamnă să îţi plăteşti taxele chiar dacă te gândeşti că poate statul le va fura, înseamnă să îţi declari toate veniturile către stat, să îţi aştepţi rândul când te duci la doctor, să refuzi să mai dai șpagă ca să intri în faţă dând dovadă că-i respecți şi pe ceilalţi care aşteaptă. Te respecți astfel pe tine.

Să fii tu schimbarea înseamnă să aştepţi la semafor şi să treci pe verde ca toţi ceilalţi pietoni, fără să te mai gândeşti la cât de zmeu eşti tu şi cât de fraieri sunt aia pe care i-ai lăsat în urmă. Înseamnă să fii un şofer civilizat, care respectă regulile în trafic, care nu pune viaţa altora în pericol pentru că se crede şoferul suprem și care parchează altundeva decât pe trecerea de pietoni.

Înseamnă să îţi ajuţi un prieten când are nevoie de tine, să îi dai unei bătrâne amărâte o gură de pâine, fără să te lauzi cu ce fapta bună ai făcut, să asculţi pe cineva care are nevoie să se descarce şi să-i arăţi că, timp de o oră, este totul doar despre ea.

Să fii tu schimbarea înseamnă să cumperi cartea aia pe care ți-o dorești, nu să o iei gratis de pe net, să cumperi albumul artistului prferat, ca să mai poată inveşti să scoată un altul şi să simtă că munca lui nu a fost în zadar. Înseamnă să duci aia 5 lei înapoi când se păcăleşte vânzătoarea de la casă, nu să te bucuri că e “fraieră” şi nu ştie să numere, că poate lucrează 8 ore pe 8 milioane, e obosită şi muncită, nu-i iese suma când închide casa și îi opreşte din salariu. Și-apoi nu-i ajung banii să-şi ducă copiii la grădiniţă să le ofere o educaţie să nu se mai chinuie în viaţă ca ea.

Să fii tu schimbarea înseamnă să nu te mai laşi maniplat de mass-media şi să înveţi să discerni singur, să gândeşti cu propria ta minte, nu să te laşi spălat pe creier de emisiuni josnice cu oameni josnici. Înseamnă să cauţi oamenii aceia care chiar au făcut ceva în viaţa asta şi să înveţi de la ei. Oameni pe care să-i accepţi drept mentori, pe care să-i laşi să te înveţe şi să-ţi dea feedback-uri reale, nu care să-ți spună doar ceea ce vrei tu s-auzi, şi să accepţi ce-ţi spun, fără să te simţi lezat că se cred mai deştepți, când ei îşi rup din timp să te înveţe pe tine.

Să fii tu schimbarea înseamnă să îţi creşti copilul în spiritul dreptăţii şi al curăţeniei interioare şi să-i accepţi greşelile, fără să-l compari cu ceilalţi şi fără să pui presiune asupra lui ca să ajungă sus şi să-ţi reflecte ţie valoarea de părinte perfect, pentru că asta înseamnă egoism, nu altruism. Asta înseamnă că-ţi pasă de tine, nu de copilul tău.

Schimbarea înseamnă să nu-ţi mai bruschezi copilul, să nu-l mai agresaezi verbal, nici fizic, pentru că de fapt e o greşeală de-a ta dacă ţi se urcă-n cap. Înseamnă să îi spui mai des că îl iubeşti, să-l laşi să înveţe din consecinţe şi să-i explici unde greşeşte, fără să se simtă judecat. Aşa cum eşti tu şi aşa cum te simţi tu ca părinte în raport cu copilul tău, aşa va fi şi el în raport cu ceilalţi oameni. Va simţi şi va acţiona aşa cum învaţă de la tine, aşa că dă-i un exemplu demn de urmat.

Schimbarea înseamnă să încetezi să te mai gândeşti la capra vecinului şi să ai grijă de capra ta, să nu-ţi mai fie frică să te exprimi sau să te arăţi aşa cum eşti, autentic, pentru că râde nu ştiu cine de tine. Înseamnă să pricepi o dată că atunci când cineva râde de tine, râde de fapt de el, aşa că de ce ți-ar păsa?

Să fii tu schimbarea înseamnă să fii diferit, să ieşi din mulţime! Să faci paşi mici dar concreţi către o schimbare pozitivă. Să încetezi să mai aştepţi ca alţii să-ţi dea, să-ţi ofere, să te asigure, să-ţi asigure, să te ridice de jos, să fie acolo. Înseamnă să înveţi să te ridici singur şi să te oprești din a te mai considera o victimă, responsabilizându-i, astfel, pe ceilalți. Înseamnă să-ţi asumi tu responsabilitatea, atât pentru ceea ce-ţi iese, cât şi pentru ceea ce greşeşti! Și să înveți că unele greșeli sunt acceptate și că în spatele fiecăreia este o lecție de învățat.

Schimbarea înseamnă să reții ceva din ceea ce s-a întâmplat vineri! Să înveţi că soarta ta stă şi în mâinile tale, nu doar în a celorlalţi, ca şi tu eşti responsabil de ceea ce se întâmplă, că nu poţi să aştepţi doar de la cei de sus sau de la forţa divină, că trebuie să îţi asumi şi tu responsabilitatea, atât pentru viaţa ta cât şi pentru vieţile celorlati!

Să fii tu schimbarea înseamnă să te duci la şcoală, la facultate, la workshop-uri, la cursuri, să te dezvolţi tu ca şi persoană, pe toate planurile vieţii. Înseamnă să te opreşti din a mai umbla după furaciuni şi mocaciuni să fii dispus să sacrifici o sumă pe care să o plăteşti şi să o investeşti în educaţia ta.

Înseamnă să fii tu deştept, chiar dacă pe aia de sus pe care-i judeci îi vezi prosti. Iar dacă ţi se par murdari, fii tu curat! Schimbarea înseamnă să oferi mai întâi tu iubire, dacă vrei să fii iubit. Să te respecţi tu şi să-i respecţi pe ceilalţi dacă vrei să fii respectat.

Să fii tu schimbarea înseamnă să oferi. Să  oferi tot ce ai, tot ce poţi, sub orice formă poţi, fără să-ţi pară rău, fără să aştepţi nimic la schimb. Vei primi oricum înzecit ceea ce oferi, dar nu oferi cu acest scop. Înseamnă să laşi bârfa, să încetezi să te mai cerţi cu babele-n tramvai, ele au trăit în alte vremuri şi lor nu le poţi schimba mentalitatea. Dar o poţi schimba pe a ta. Şi pe a celor ce cresc în urma ta.

Înseamnă să nu te mai îmbrânceşti când te urci în autobuz, tramvai, metrou, să aştepţi ca mai întâi să iasă ca să poţi urca, înseamnă să nu te mai uiţi la oameni încruntat , să nu mai fii critic nici în mintea ta nici cu voce tare, nici cu tine, nici cu ceilalţi. Înseamnă să te uiţi la un om în metrou şi să-i zâmbeşti. Ai să fii uimit când îţi va zâmbi la loc! Înseamnă să-ți uplii sufletul cu bunătate.

Înseamnă să te opreşti din a-ţi mai blama ţara şi din a spune ”Aşa e-n România”, pentru că te blamezi de fapt pe tine, pentru că şi tu faci parte din ea. În schimb, înseamnă să înveţi să iubeşti ţara ta, să-i descoperi părţile frumoase, să înveţi să fii mulţumit cu ce ai aici şi acum, în ţara asta, şi să te uiţi către acele ţări unde este de milioane de ori mai rău. Înseamnă să nu mai fugi peste hotare cu scuza că statul şi legile nu te ajută, ci să stai aici și să lupţi pentru ceea ce crezi.

Să fii tu schimbarea înseamnă să te opreşti din a cumpăra sute de pungi de la supermarket şi să te duci cu una pe care o ai deja acasă, nu ca să fii zgârcit, ci ca să protejezi mediul. Înseamnă să nu mai faci risipă de hârtie, să reciclezi, să plantezi o floare, un pom, un copac. Să donezi, să dai ceva ce nu mai foloseşti către un om amărât. Şi când îi dai, să te uiţi la el ca să-ţi dai seama că unii sunt mult mai rău ca tine şi că nu-ţi ajută la nimic să te plângi. Şi să înveţi să mulţumeşti şi să fii recunoscător, că doar aşa vei primi mai mult.

Schimbarea înseamnă să fii uman, să-i ajuţi pe alţii, chiar dacă poate pe tine nimeni tu te-a ajutat. Tocmai, că ştii cum e. Înseamnă să nu-ţi mai faciun scop din a câştiga bani, să-ţi creezi un scop din a face cu pasiune ceea ce faci, căci banii vor veni şi ei. Înseamnă să nu-i mai urăşti pe cei care au şi să-i acuzi că au furat, că poate unii chiar au muncit pe brânci pentru casa aia la care şi tu râvneşti. Iar ura nu te va ajuta niciodată să ai şi tu!

Înseamnă să încetezi să-i mai consideri pe ceilalţi proşti, să fii răbdător şi să descoperi părţile bune din fiecare, să înţelegi de ce se comportă într-un anume fel, să te pui în pantofii lor, să te întrebi oare cât au suferit? Să-i înţelegi. Înseamnă să faci exact acele lucruri pe care vrei ca ceilalţi să le facă. Pentru că aşa, doar aşa vei reuşi să schimbi ceva!

Nu fii anti ceva! Fii pro! Fii pro schimbare pozitivă, schimbare care începe din tine! Transformă-te tu pentru că aşa vei deveni un exemplu, iar transformarea ta îi va transforma şi pe ceilalţi. Iar în fața transformării colective, oamenii ăia pe care acum îi judeci şi-i blamezi şi-i consideri responsabili, vor fi complet lipsiţi de putere. Şi când asta se va întâmpla, atunci tu vei fi câştigat, iar ei vor fi plătit cu adevărat. Iar tinerii care acum suferă, vor şti că nu au suferit degeaba, iar sacrificiul uman de vineri seara nu s-a făcut în van, că cei care-au murit ţi-au transmis chiar ţie puterea de a schimba ceva!

Aceasta este dovada de respect!

Ne doare ceea ce s-a întâmplat. Ne sperie gândul „aş fi putut să fiu eu”. Ne sperie gândul că poate ar fi putut fi acolo copilul nostru, sau prietenul nostru, sau fratele nostru, sau sora noastră, sau chiar o persoană cu care am intrat cândva în contact. Asta ne aduce parcă mai aproape de moarte. De asta ne-am unit şi trăim acum o traumă colectivă.

Opt In Image
Descarcă
GRATUIT!
Introdu numele tău şi adresa de email în formularul de mai jos şi vei primi GRATUIT ghid-urile "3 Pași Simpli Către Fericire" și "Adevărul despre psihologi, psihoterapeuți și coachi"

Share on Facebook2.6kShare on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *