Ce lecții poți învăța dintr-o întâmplare aparent fără ieșire

Share on Facebook326Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

ce-lectii-poti-invata-dintr-o-situatie-aparent-fara-iesireLa începutul verii, eu şi logodnicul meu ne-am decis să mergem în vizită la nişte prieteni apropiaţi, în comuna Berceni. Ne-am urcat în maşină şi am pornit la drum. Deşi ştiam cum să ajungem, am deschis şi Waze pentru că, fiind o aplicaţie utilă, ştiam că în cazul unor aglomerări ne poate redirecţiona către un drum mai liber şi mai bun.

La un moment dat, pe centura, Waze ne-a indicat să facem cumva stânga, până în locul unde coteam de obicei, tocmai pentru ca centura era prea aglomerată. Cum nu ne-am îndoit niciodată de faptul că pe unde ne sugreaza să mergem va fi mai bine, am purces încrezători pe unde ne-a arătat, sperând că așa vom ajunge mai repede la destinație.

Habar nu aveam ce ne aştepta însă…

Eram la volan urmărind traseul, când am observat că s-a terminat şoseaua, iar singurul drum asfaltat ducea către curtea unei firme. Paznicii ne-au confirmat faptul că drumul bun către comună este cel neasfaltat, aşa că am decis să ne aventurăm totuşi pe acolo. Numai că niciunul dintre noi nu se aştepta la nimic din ceea ce a urmat.

Un drum neasfaltat, ce se poate întâmpla rău?

„Merg puţin mai încet şi ieşim direct în comună”, mi-am zis. Şi am continuat. Pe jos era uscat, până într-un punct. Punctul în care drumul a devenit tot mai denivelat şi din ce în ce mai noroios. Era evident că în zona aceea plouase bine şi că urmele erau de la tractoarele care au trecut pe acolo de zeci, poate chiar sute de ori. Atât de adânci erau gropile lăsate în urmă. Numai că, fiind acoperite de noroi, am putut să înţeleg asta doar după ce am rămas suspendaţi într-o denivelare.

La o primă vedere nu părea că acolo e o groapă, de asta nici nu am accelerat. Însă sub noroiul de deasupra se ascundea un „crater” atât de adânc, încât am rămas blocaţi. Ne-am trezit cu rotile din dreapta pe mijlocul drumului, unde pământul era mai ridicat, iar cu cele din stânga într-o groapă plină de norori, cu noroiul acoperind portiera până la jumate. Evident, portiera nu se mai deschidea şi m-am văzut nevoită să ies invers, pe partea de la pasager.

N-am realizat niciunul la început cum stă treaba de fapt, aşa că ne-am imaginat că ar fi bine dacă m-aş urca la loc să accelerez. Numai că, pe măsură ce acceleram, maşina patina şi părea că ne adâncim şi mai mult în groapă. Era ca şi cum ne afundam într-o groapă cu nisipuri mişcătoare, din care nu avem şanse să mai ieşim. Atunci ne-am decis să împingem, pe rând. Aşa că eu am accelerat, iubitul meu a împins. Nimic. Apoi invers, el a accelerat, eu am împins. Acelaşi rezultat, diferită era doar cantitatea de noroi ce sărea în toate părţile, inclusiv pe geam, gata să mă pleznească peste ochi.

Îţi poţi imagina cum, îmbrăcată în bluză albă, cu tenişi albi, afundată jumate în groapă, împingeam maşina cu toată puterea mea, în timp ce stropi de noroi mă înconjurau victorioşi din toate părţile?

Şi maşina aia parcă mă sfida, stătea blocată… Părea că nu mai poate fi scoasă din groapă decât cu o macara…

A urmat un moment în care ne-am oprit şi-am stat muţi câteva minute. Nici prin cap nu ne-a trecut că situaţia poate fi atât de gravă şi că eforturile noastre au fost în zadar.

Eram undeva pe câmp, printre nişte lanuri de porumb, cu maşina blocată, în totală pustietate. Nu era nici ţipenie de om şi începea să se intunce. Eram deja amândoi destul de frustraţi şi evident, epuizaţi. Parcă în mintea noastră totul era blank şi nu mai vedeam nicio cale de ieşire. Voiam pur şi simplu ca totul să se termine cât mai repede.

În situaţia asta de criză, aveam două variante: să ne panicăm sau să căutăm rapid soluţii. Şi din fericire, am ales varianta doi. Aşa că ne-am gândit repede la ce-am putea face şi am găsit două varinate: eu puteam rămâne la maşină iar el se putea întoarce la paznicii care ne-au arătat drumul să îl roage pe unul dintre ei să vină să ne ajute, sau puteam să ne sunăm prietenul la care mergeam, să îi explicăm unde în pustietate ne aflăm şi să îl rugăm să vină să ne ajute el.

Găsind aceste două soluţii, parcă n-am mai luminat şi ne-am energizat oarecum. În acelaşi timp îmi doream din tot sufletul să apară cineva, ca prin minune, care să ne poată ajuta. Ne-am încurajat unul pe celălalt, şi până să apucăm să punem în aplicare unul din planuri, am auzit ceva.

Părea a fi o turmă de oi. Behăit, clinchete de clopoţei, un strigăt de bărbat… Păi dacă e turma, trebuie să fie şi cioban, nu? Auzeam, dar nu vedeam nimic.

Când deodată, auzim o voce de bărbat strigând: „Staţi aşa că vă ajut eu!”.

N-am reuşit să văd de unde a venit, că într-o fracţiune de secundă bărbatul deja era lângă noi.

N-am apucat să spunem niciun cuvânt, pentru că omul s-a uitat la noi și ne-a zis: „ea accelerează şi noi doi ridicăm şi împingem, la 3!”. Totul în timp ce şi-a umflat pieptul sănătos şi şi-a dat bluza jos ca să se poată mişca mai bine, a tras aer în piept şi şi-a luat poziţia de luptă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc bine este că avea obrajii îmbujoraţi şi se mişca atât de repede încât nici n-am înţeles ce s-a întâmplat de fapt.

Nicio clipă nu mi-am putut imagina că va funcţiona, însă fără să apucăm măcar să răspundem, omul a ridicat maşina, a împins-o şi eram deja afară din groapă.

Am rămas muţi…

Evident, l-am răsplătit pentru „efortul” lui. Am folosit ghilimelele pentru că nu a părut nici pe departe că a depus vreun efort. Omul era bine antrenat…

Dar până să plecăm mai departe, am stat câteva minute să ne dezmeticm. Oare asta chiar s-a întâmplat? Eram complet uimiţi…

Câte şanse sunt ca atunci când te gândeşti că vrei să apară cineva să te ajute, să apară imediat?

Întâmplarea mi-a amintit oarecum de documentarul „The Secret” şi de secvența în care protagoniştii explicau de ce legea atracţiei nu functionazeaza instant şi ne dădeau ca exemplu cum ar fi dacă ţi-ai dori un elefant şi te-ai trezi cu el în casă imediat.

Poate că totuşi merge şi aşa. Cum altfel, de acolo de unde nu era nimeni, să apară în câteva secunde, să te scoată din groapă şi să şi dispară aşa?

Cred că maşina s-a curăţat definitiv cam după a 4-a spălare. Până atunci au tot căzut bolovani de noroi de sub ea. Dar fiecare bolovan mi-a reamintit de întâmplare. Şi am tot analizat ce s-a întâmplat.

Mi-am dat seama că întâmplarea aceasta aparent banală, m-a învăţat ceva. O lecţie. O lecţie extrem de preţioasă pe care mi-am promis că nu o voi uita. Am trecut-o în carneţelul meu interior cu lecţii importante pe care mi le-a predat viaţa – cel mai bun profesor al meu, al tău şi al oricui.

Mi-am dat seama că de fapt aşa se întâmplă în viaţă. Cei mai mulţi merg pe drumurile pe care le cunosc, pentru că le dau un sentiment de confort.

Ştii ce te aşteaptă, ştii cum să ajungi la destinație, şi mergi pe acolo chiar dacă ştii că toată lumea alege acelaşi traseu şi se poate aglomera.

Puţini sunt cei care au curajul de a alge un drum necunoscut, tocmai pentru că iată, neprevăzutul se poate întâmpla. Nu ştii ce te aşteaptă şi poţi rămâne blocat. Iar atunci când se întâmplă asta, te poţi panica şi te poţi declara învins, sau poţi găsi soluţii la problema ta. Dar a găsi soluţii înseamnă a ieşi din zona de confort. Şi câţi oameni fac oare asta?

Însă cea mai preţioasă lecţie pe care am învăţat-o este aceea că, chiar şi atunci când ai impresia că eşti cel mai singur şi că te afli în pustietate, dacă îţi doreşti să fii ajutat, de fapt niciodată nu eşti singur cu adevărat. Întotdeauna va apărea cineva care te va putea ajuta dacă eşti deschis, dacă crezi în acea persoană şi dacă îi dai voie să te scoată din noroi.

Am realizat că şi eu sunt aşa, că psihologul este că ciobanul acela care ne-a ajutat pe noi într-un moment dificil. Aveam nevoie de el, îmi doream să apară, s-a arătat, ne-a ajutat, l-am plătit (fără să-mi pară rău) şi am plecat mai departe cu nişte lucruri pe care le-am învăţat.

N-am învăţat să nu mă mai aventurez pe drumuri noi şi nepietruite, așa cum unii ar învăța de fapt, ci am învățat să fiu mai atentă atunci când văd un drum nou să îl explorez, iar dacă alunec din nou și mă împotmolesc, să caut soluţii şi să nu-mi pierd speranţa că există cineva care mă poate ajuta.

Dacă eşti deschis şi dispus să vezi lecţia din fiecare întâmplare, dacă eşti deschis şi dispus să îi laşi pe alţii să te ajute, la un moment dat în viaţă, te poţi declara un om cu adevărat bogat.

Bogăţia este în carneţelul tău interior cu lecţiile de viaţă pe care le-ai adunat.

Dacă ai nevoie de un psiholog care să te ajute să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă și să descoperi bogăția ta interioară, scrie-mi un mail pe adresa contact@artaeducatiei.com și putem stabili împreună ședințe de consiliere, psihoterapie sau coaching. Dacă ești din provincie sau locuiești în străinătate, este nevoie doar de o adresă de Skype și putem colabora cu drag.

Până data viitoare te invit să intri pe paginile de Facebook ArtaEducatiei și Psiholog Andreea Săvulescu pentru a te conecta cu cele mai noi activități ale mele.

Te îmbrățișez cu căldură,

Andreea

Mi-am dat seama că întâmplarea aceasta aparent banală, m-a învăţat ceva. O lecţie. O lecţie extrem de preţioasă pe care mi-am promis că nu o voi uita. Am trecut-o în carneţelul meu interior cu lecţii importante pe care mi le-a predat viaţa – cel mai bun profesor al meu, al tău şi al oricui.

Opt In Image
Descarcă
GRATUIT!
Introdu numele tău şi adresa de email în formularul de mai jos şi vei primi GRATUIT ghid-urile "3 Pași Simpli Către Fericire" și "Adevărul despre psihologi, psihoterapeuți și coachi"

Share on Facebook326Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *