Cea mai profundă lecție de viață pe care am învățat-o până la 31 de ani

Share on Facebook314Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

 

După primul an de facultate, vacanţă de vară fiind, m-am întors în liniştitul orăşel de provincie în care m-am născut şi am crescut, dornică de a-mi întipări şi prin practică teoria învăţată în timpul anului şcolar. Aşa că am mers la un centru din oraş, să aflu de la specialişti cum se lucrează cu copiii cu dificultăţi. Voiam să văd, să fac, să aplic, să salvez. Eram plină de entuziasm şi nutream speranţa că voi putea schimba ceva, că ceea ce voi vedea mă va motiva şi că voi pleca la finalul verii pregătită să schimb vieţile unor copii ce au nevoie să fie ajutaţi.

Dar realitatea a fost altfel decât ceea ce am proiectat eu în mintea mea…

Am ieşit de acolo şifonată, cu sufletul făcut fâşii… M-am târât până acasă, deşi stăteam la 5 minute distanţă, călcând uşor, de frică să nu cumva să-mi pice părţi din suflet pe asfalt. Atât de tare m-a marcat experienţa, chiar după prima zi. N-am cuvinte să descriu ce am simţit când am văzut copiii de acolo. N-am cuvinte să spun ce a trezit în mine acea experienţă şi cum am semnificat eu lucrurile, cu mintea mea de atunci.

De ce? Pentru că acei copii… Copiii de acolo… copiii aceia m-au marcat şi mi-au lăsat un gol în suflet. Copii cu dizabilităţi fizice, copii cu autism, copii ajunşi în scaun cu rotile din cauza unui vaccin expirat, copii cărora le rămânea maxilarul încleştat…copii cu atât de multe dificultăţi…

Ceea ce am văzut m-a durut atât de tare încât mi-am promis că nu voi lucra niciodată cu copiii cu dificultăţi. Nu pentru că erau ei aşa, ci pentru că eram eu prea slabă pentru a face faţă în lumea lor. Aşa că am evitat tot ceea ce m-ar fi putut aduce în acelaşi loc, ba chiar am refuzat să fac modulul pedagogic de teamă ca nu cumva într-o zi să nu am de ales şi să ajung în acel punct.

La un moment dat chiar am pus în stand by psihologia şi am lucrat în corporaţie, pentru că ştiam că până la a ajunge psihoterapeut era cale lungă (cursuri, studii, investiţie financiară, timp) şi orice mi se părea mai suportabil decât a da piept cu durerea unui copil ce se zbate să atingă normalitatea, sau măcar să fie acceptat de către societate aşa cum este el. Şi parcă nimic nu mi se părea mai sfâşietor decât neputinţa ce se citea în ochii lor, dar mai ales disperarea şi tristeţea profundă ce se citeau în ochii părinţilor acestora.

Parcă şi acum mă doare când îmi amintesc durerea mea de atunci…

Dar până la urma soarta, Dumnezeu, universul, sau orice altă entitate superioară nouă în care avem nevoie să credem pentru ca viaţa să aibă sens, m-a adus tot in locul acela de care am fugit. Poate pentru că acolo ar fi trebuit să fiu de fapt, poate că aveam chiar eu ceva de rezolvat, ceva de vindecat, sau poate pentru că de fapt menirea mea a fost întotdeauna aceea de a-i salva pe cei ce au nevoie. Cred cu tărie că lucrurile nu sunt întâmplătoare. Că totul se întâmplă cu un sens. Poate că acesta a fost sensul meu…

Aşa că în urmă cu 6 ani mi-am luat inima în piept şi m-am decis să confrunt lucrul de care mă temeam cel mai tare: durerea pe care mi-ar produce-o interacţiunea cu astfel de copii şi cu familiile lor. Mi-am dat seama că cea mai mare frică a mea era durerea pe care mi-ar putea-o provoca durerea altora de fapt. Şi m-am învolburat în apele terapiei ABA (Analiza Aplicată a Comportamentului – cel mai bun „tratament” în cazul copiilor cu autism și alte tipuri de dificultăți). Am început să lucrez direct cu cele mai dificile cazuri. M-am gândit că dacă toată lumea îi respinge pe copiii grav afectaţi, atunci cine îi poate ajuta? Cui îi lăsăm? Şi m-am încumetat…

Timp de un an, sau poate chiar mai mult, am luptat cu mine, cu gândurile mele, cu emoţiile pe care le aveam când priveam către fiecare copil cu autism. Mă uitam la fiecare-n parte şi mă întrebam: „Cum ar fi fost să fi suferit eu de autism? Cum ar fi fost să fiu captivă în propriul meu corp şi să nu înţeleg realitatea? Cum ar fi fost să-mi fie sete şi să nu pot cere apă? Cum ar fi fost să vreau la toaletă şi să nu ştiu să o folosesc? Cum ar fi fost să nu pot spune „mama”, „tata” sau un simplu „te iubesc”?”

Autismul a fost şi a rămas lecţia vieţii mele. Am învăţat şi încă învăţ privind către aceşti copii.

Am învăţat în primul rând să fiu recunoscătoare pentru ce am primit de la viaţă. Să ignor faptul că poate nu am bani, că poate nu am maşină, că n-am casă, că n-am haine sau orice altceva şi să mulţumesc în fiecare zi pentru că am capacitatea de a vorbi, de a mă descurca singură, de a  lega prietenii, de a zâmbi cu sens, de a-mi conţine emoţiile. Și celelalte vor veni de la sine.

Am învăţat că de multe ori oamenii ignoră ceea ce este mai important în viaţă şi că, deşi au emoţii şi le pot înţelege, în loc să fie conectaţi cu emoţiile lor, fug de ele. Şi că orice copil cu autism face eforturi supraomeneşti să se conecteze cu emoţiile sale, să le exprime adecvat, să şi le conţină. Şi noi nu înţelegem ce privilegiu este să le trăim…

Am învăţat că uneori un lucru atât de dureros se poate transforma în călătoria vieţii tale. Că te ajută să construieşti. Şi să te construieşti. Ca om, că fiinţă, ca membru al societăţii. Te învaţă să dăruieşti. Să dăruieşti răbdare, timp, disponibilitate, suflet, zâmbete, jucării, atenţie, bani sau orice poţi pentru a susţine astfel de cauze. Iar câştigul suprem este atunci când ajungi să te dăruieşti pe tine…

Unii fug de aceşti copii şi alţii refuza să îi accepte şi să îi integreze. Unii îi considera „handicapaţi”, îi exclud, îi izolează, îi ostracizează. Dar în esenţă, ei sunt nişte luptători. Pentru că ei depun eforturi extraordinare, lucrează între 2 şi 6 ore pe zi, pentru a înţelege lumea noastră şi pentru a învăţa ceea ce învaţă în mod natural ceilalţi copiii. Pentru ei nimic nu e simplu, dar nu fug de luptă. Noi de ce fugim de greu când avem toate resursele necesare?

Copiii cu autism sunt un exemplu de urmat. Dacă fiecare dintre noi am depune atâta efort cât depun ei, probabil că lumea ar fi un loc mai cald, mai primitor. Poate că lumea ar fi un loc mai bun. Probabil că nu ne-am mai preface că aceşti copii nu există şi i-am îmbrăţişa. Pentru că 1 din 68 de băieţei dezvoltă autism. Îţi poţi imagina cât înseamnă de mult? Dacă nu îi salvăm, dacă nu îi ajutăm, dacă nu îi integram, cum va arăta lumea pe care o vom lăsa în urmă? Cum le va fi lor şi cum le va fi celorlalţi? Dacă noi nu începem să oferim un exemplu de toleranţă şi acceptare, lucrurile vor fi tot mai grele de acum.

M-am identificat extrem de mult cu aceşti copii de-a lungul timpului. Şi mi-am dat seama că poate eu am scăpat şi m-am dezvoltat aşa pentru că universul a avut alte planuri cu mine, poate că am fost menită să îi învăţ şi pe ei câte ceva. Şi am încercat ca de fiecare dată să mă conectez emoţional cu fiecare copil din faţa mea. L-am privit pe fiecare în ochii şi i-am spus prin gând: „astăzi sigur vei mai învăţa ceva”. Am avut încredere în fiecare copil cu care am lucrat. Şi le-am transmis-o cumva, pentru că toţi au avut rezultate. Şi am sărit în sus de bucurie când i-am auzit spunând primul cuvânt, după luni epuizante de exerciţiu. Şi m-am totpit când am primit prima îmbrăţişare, sau când mi s-a oferit primul pupic, atunci când, după mult antrenament, un copil a învăţat să îl dea. Şi am plâns zile întregi de fiecare dată când mi s-a spus „Andreea, te iubesc!”. Pentru că pentru aceşti copii, a ajunge la normalitate este echivalent cu a câştiga medalia de aur la olimpiada de către un sportiv. A învăţa să fii aproape de normalitate când ai autism, este ca şi cum te-ai antrena în fiecare zi să devii sportiv de performanţă. Iar eu sunt mândra să fii avut ocazia să fiu antrenor pentru câţiva.

În 6 ani au fost multe şedinţe din care am ieşit muşcată, cu părul smuls, ciupită, zgâriată, cu hainele rupte chiar. Dar de fiecare dată mulţumită. Mulţumită de mine şi mulţumită de faptul că, în ciuda dificultăţilor, am putut ajuta un copil. Agresivitatea era la ordinea zilei pentru unii dintre ei. Pentru că, atunci când ai nevoi pe care nu ştii să ţi le exprimi, devii frustrat. Iar acesta era felul în care unii dintre ei încercau să se facă înţeleşi. Ei nu au norocul să se poate exprima aşa cum noi am putea. Dacă noi nu ne exprimăm, o facem dintr-o alegere. Din nefericire, ei nu au posibilitatea de a alege.

În tot acest timp au fost perioade în care am lucrat ca şi voluntar, sau pe sume de nimic pentru mine, doar pentru că ştiam câte eforturi financiare depun părinţii acestora pentru a susţine ani grei de terapie. Unii chiar au făcut împrumuturi pentru aşa ceva. Pentru că statul nu le e de prea mare ajutor. Şi îi priveam şi mă minunam cât de puternici pot fi, dată fiind situaţia prin care trec.

Îţi poţi imagina cum ar fi să fii în locul lor? Să îţi doreşti atât de tare un copil, să îl ai şi să fii în al nouălea cer de fericit când îl ţii pentru prima dată în braţe pentru ca la scurt timp să-ţi cadă cerul în cap şi să-ţi fugă pământul de sub picioare la auzul unui diagnostic atât de crunt? Eu mi-am imaginat. Dar nu cred că pot simţi cu adevărat ceea ce simt ei în sufletele lor.

Dar am realizat că îi pot susţine, că îi pot ajuta lucrând cu copiii, coordonanad echipele copiilor lor, evaluând copiii ce aveau nevoie de diagnostic, creând planuri de intervenţie personalizate şi ascultându-i pe ei când simţeau nevoia de a se descărca. Şi cu puţinul pe care îl câştigam din terapia cu copii lor am continuat să mă formez, să fac cursuri, să fac mastere, să fac dezvoltare personală. Şi astfel am ajuns ca astăzi să fiu şi psihoterapeut.

După atâţia ani de lucru cu copiii cu autism începi să te resimţi. Şi deşi astăzi lucrez mai mult pe psihoterapie, cu adulţi normali ce au nevoie de ghidaj, coordonez încă echipe de terapeuţi şi evaluez copii. Poate că altcineva în locul meu ar fi respirat uşurat pentru că a trecut la alt nivel şi nu s-ar mai fi păstrat legat de autism. Dar eu, deşi la început nu m-am imaginat în lumea lor, parcă nu mă mai pot desprinde acum.

Ceva din mine nu mă lasa să îi las…

Şi pentru că vreau să-i ajut în continuare, am înfiinţat un ONG, o organizaţie non-guvernamentală, non-profit, prin care îmi doresc să strângem fonduri să susţinem în continuare aceşti copii.

Dacă unii aleg să nu îi vadă, nu înseamnă că ei nu sunt prezenţi. Cred că în ultima vreme, fiecare dintre noi, dacă nu a văzut cu ochii lui, măcar a auzit de un copil cu autism. Este un diagnostic tot mai prezent şi este de datoria noastră, a celor norocoşi, să-i ajutăm să susţină în continuare terapia, să le oferim părinţilor posibilitatea de a participa la grupuri de suport, să evaluăm copiii de 1-3 ani suspecţi de acest diagnostic şi să îi includem în programe de terapie pe cei unde se confirmă că au autism.

Ştiu că ONG-uri sunt multe, însă din păcate şi copiii cu autism se înmulţesc. Cu cât cât mulţi oameni care îşi doresc să îi ajute, cu atât e mai bine pentru ei şi pentru noi ca şi comunitate dar şi ca fiinţe individuale. Studii recente au arătat faptul că oamenilor care îi ajută pe cei ce au nevoie le creşte nivelul fericirii cu 25% mai mult. Pentru că atunci când faci bine, creierul tău secretă mai mulţi hormoni ai fericirii. Şi până la urmă, ţelul suprem în viaţă este acela de a fi fericiţi. Iar fericirea nu vne din a colecta şi a ţine pentru noi, ci din a oferi, din a dărui, din a împărţi o bucăţică din noi cu altcineva mai puţin norocos.

Simte-te liber să susţii şi tu aceşti copii minunaţi! Aminteşte-ţi întotdeauna că atunci când îţi este greu, poţi lua ca şi exemplu puterea interioară a acestor copii care luptaă cu mult mai puţine resurse decât cele pe care noi, cei nrmali, le avem. Poţi să îi ajuţi completând formularul 230 de la ANAF, prin care virezi 2% din taxele plătite de tine către stat pe anul trecut, către ajutorarea unui astfel de copil. Sau dacă ai un PFA poţi completa formularul 200 şi să alegi să redirecţionezi o sumă din impozit în contul ONG-ului: Asociația ADEE: RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector  3. Ori poţi să virezi o sumă oricât de mică direct în cont, adică să donezi. În plus de asta, pentru că suntem la început de drum, am aprecia şi orice altceva ai şi consideri că ne-ar fi util.

Dacă sufletul tău a virbat aflând povestea cruntă a cestor copii şi vrei să ni te alături ajutând, scrie-mi pe contact@artaeducatiei.com şi spune-mi prin ce varianta din cele de mai sus îţi doreşti să ne susţii.

Click dreapta pe imagine ca să descarci formularul 230:

Poza articolului este din arhiva personală, este o poza cu mine si Robert, primul meu copilaș, un caz fericit care s-a recuperat destul de mult. Am avut acordul mămicii pentru a o folosi, s-a bucurat chiar că Robert ar putea ajuta prin exemplul lui și alți copii.

Copiii cu autism sunt un exemplu de urmat. Dacă fiecare dintre noi am depune atâta efort cât depun ei, probabil că lumea ar fi un loc mai cald, mai primitor. Poate că lumea ar fi un loc mai bun.

Opt In Image
Descarcă
GRATUIT!
Introdu numele tău şi adresa de email în formularul de mai jos şi vei primi GRATUIT ghid-urile "3 Pași Simpli Către Fericire" și "Adevărul despre psihologi, psihoterapeuți și coachi"

Share on Facebook314Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *