Cum am descoperit ceea ce-mi place – o poveste din copilărie

Share on Facebook48Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

Dacă urmăreşti de mai mult timp blogul meu, Arta Educaţiei, atunci poate că mă cunoşti deja şi şti unele lucruri despre mine. Dacă însă te-ai alăturat recent comunităţii noastre, poţi afla cine sunt eu aici.

Dar ceea ce vreau să ştii acum despre mine, lucrul cel mai important care mă defineşte ca şi fiinţă, este faptul că sunt o visătoare.

Recunosc, îmi place să visez!

Şi cel mai des visez să schimb lumea. Sau măcar o părticică din ea. Visez să-mi valorific existenţa şi să-mi las amprenta în urma mea. Pentru mine, asta înseamnă viaţa. Pentru mine, asta este fericirea. Dar despre fericire, despre cum am găsit-o şi despre cum o poţi găsi şi tu, am scris mai multe aici: “Descoperă secretul fericirii!”

Nici nu mai ştiu exact care a fost momentul în care am descoperit că mă face fericită să contribui. Nu mai ştiu cu claritate care a fost momentul în care am conştientizat că iubesc la nebunie să ajut, să ofer, să dăruiesc, să fac ceva pentru cineva. Poate că pe la 20 şi ceva de ani, când am început să ajut copiii cu autism. Poate în adolescenţă, sau poate totul porneşte din copilăria mea, atunci când mai vărsam câte o lacrimă văzând copiii abandonaţi trecând în grup prin spatele blocului meu, insoțiți de doi-trei îngrijitori, la plimbarea zilnică către parc. Din balconul meu vedeam în curtea casei de copii. Poate că asta a întărit compasiunea în inima mea.

Sau poate că totul a început şi mai devreme, în copilăria mea timpurie. Spun asta aminitindu-mi cu drag de o întâmplare de când aveam doar 6 ani. Poate că totuşi atunci am sădit în pământul fertil al sufletului meu sămânţa darului de-a ajuta. Şi cred că de atunci am tot udat-o, pentru că pare că în timp a încolţit, s-a înălţat, iar astăzi s-a transformat într-un adevărat copac. Copacul dăruinţei. Pentru mine, a dărui înseamnă a fi fericit. Sub orice formă mi-aş manifesta dăruinţa.

Să-ţi povestesc ce s-a întâmplat pe vremea când aveam doar 6 ani…

Mă transpun în trecut, în urmă cu 25 de ani, undeva pe 14 august 1992. Era o zi caniculară pentru vremea aceea, când totuşi soarele era mai blând cu noi decât acum. Dar tot arşiţă era, aşa cum îi spunea bunica mea. Vedeam Fata Morgana privind în zare, pământul mă frigea şi îmi ardea tălpile goale cu care îl atingeam uşor, iar pielea îmi vibra într-un cântec lipsit de griji dar plin de libertate, atunci când fiecare rază de soare mă mângâia.

Era una din acele veri crude, pline de miresme mirifice, cu iz de trandafiri de dulceaţă, cu gust de fructe coapte şi magiun de prune doar luat de pe foc. În jur se auzea cântec de păsărele şi în urechi îmi răsunau râsete cristaline de copii a căror singură grijă era să inventeze noi șotii, pe care să şi le amintească cu drag peste ani şi ani. Aşa cum o fac eu acum.

Era una din acele veri magice pe care am avut privilegiul să le trăiesc la ţară, la bunicii mei. A doua zi urma să fie mare sărbătoare. Sfânta Maria, ziua mamei şi a verişoarei mele, ce avea pe atunci doar 3 ani. 15 august era ziua care aducea mai multe schimbări după credinţa vremii de atunci. Era ziua în care cerbul făcea “pipi-n gârlă”, aşa ne spunea bunica mea. Adică era ziua care semnala că vara este pe sfârşite şi că oamenii încep să se pregătească pentru a culege roadele pentru care au asudat din greu în câmp atâta timp. Dat fiind că urma să fie sărbătoare, toată lumea-n sat forfotea.

Vară-mea, mică fiind, nu înţelegea prea mare lucru din agitatia care era. Dar atât de simpatică o vedeam în neştiinţa sa… Arăta ca un puf mic şi rotund, cu părul negru, des, zburlit şi creţ, cu picioarele goale şi doar cu o pereche de chiloţei de bumbac pe ea. La țară așa umbla…

Am privit-o şi parcă s-a trezit o dorinţă în inima mea. Inspirată de oamenii mari care făceau cu toţii treabă, mi-am zis că n-ar fi rău să fac şi eu ceva. Cum cei mari nu prea îmi vedeau rostul în activităţile lor, am luat-o pe vecină-mea, cu 2 ani mai mare decât mine, şi am purces la pas prin sat. M-am decis să îi fac o supriza vara-mii şi să îi aduc câte ceva. Iar singurul mod în care puteam strânge daruri era să merg din poartă-n poarta, să le spun oamenilor că vine ziua ei şi să le cer să mă ajute să îi fac o surpriză. Nu că n-aveam sau eram noi cei mai amărâţi din sat, de fapt, cred că nici nu făceam astfel de distincţii pe vremea aceea. Dar simţeam o flacără arzătoare ce mocnea în inima mea, o dorinţă nemărginită de a dărui, de a da, de a surprinde, de a ajuta.

Zis şi făcut. Am strâns de la oameni un snop de flori, de-abia puteam să-l car. Oamenii s-au amuzat de îndrăzneala mea, dar toată lumea m-a ajutat. Însă cel mai frumos cadou îmi amintesc că l-am primit de la străbunica mea. Străbunica stătea tocmai în deal. Trebuia să traversezi tot satul să ajungi la ea. Dar fiecare vizită era de neuitat. Făcea cea mai bună ciorba de peşte din lume, deşi punea doar capul de peşte în ea. Avea tot timpul cuburi de zahăr cu care ne răsfăța când ne duceam în vizită la ea, avea săpunuri multe pe care le ţinea printre haine ca să miroasă frumos, avea o vie ce se întindea pe un deal ce pornea exact din curtea sa, avea căpşune, gura leului şi un dulap magic în bucătărie. Când deschideai uşa de la dulap, te plesnea un miros aprig de brânză de oaie proaspăt scoasă de la saramură. Cea mai sărată brânză de oaie la ea o găseam. Şi o mâncam cu mămăligă rece, care rămânea de la masa de seară, atât de bună era…

Când eram puţin mai mică şi bunicii mei plecau la câmp, mă duceau cu căruţa şi mă lăsau la ea. Se ciondănea mult cu străbunicul, dar după un veac petrecut cu cineva, cred că asta este o dovadă de iubire mai presus decât orice altceva. Străbunicul era un om bun, veteran de război, dar mai scăpa la damigeana cu ţuică din când în când. Atunci ea-l cam boloborosea…

Din când în când, străbunica mai făcea gogoşi. Şi spre norocul meu, am nimerit exact int-una din acele zile. M-a izbit mirosul când am ajuns la ea. Şi când i-am zis de ce-am venit, mi-a făcut pachet cu gogoşi. Să mănânc şi eu şi să-i dau şi vară-mii cadou de la ea. Nu ştiu dacă există ceva în viaţă care m-a bucurat mai mult, mai pur şi mai profund decât gogoşile alea pe care le-am primit să le dau cadou mai departe.

De fericire, până în centrul satului parcă am zburdat. Habar nu aveam ce oră este, dar noi nu ne grăbeam spre casă. Pe vremea aceea, savuram orice clipă şi trăiam orice moment, pierzând adesea noţiunea timpului. Pentru că timpul nu se grăbeşte cu tine atunci când eşti copil.

Dar asta ne şi băga de cele mai multe ori în bucluc. Aşa se face că am auzit la un moment dat tropăit de cal şi zgomot de căruţă în spatele meu. Nici n-am apucat bine să mă întorc, când vocea bunicului a şi răsunat: “ce faceţi fă voi prin sat pe arşiţa asta? Şi de unde aveţi atâtea flori? Aţi fost la cerşit? Treceţi acasă imediat, umblaţi toată ziua de nebune prin sat!”

Bunicul se întorcea de la câmp, adunase fân să facă nişte capiţe din care hrănea vaca şi calul iarna. Când strângea fân atașa nişte chestii de lemn la căruţă, ca un fel de aripi, ca să poată pune pe ea cât mai mult. Umplea căruţă cu vârf şi se-ntorcea spre casă, după ce de cele mai multe ori zăbovea pe la cârciumă la o ţuică de prune.

M-am urcat direct în vârf şi deşi bunicul m-a certat, eu nu eram supărată, ci mă bucuram că pot vedea curţile oamenilor de acolo de sus. Aşa cum probabil se bucură el acum privindu-ne dintre nori, de acolo de sus…

M-a dojenit buncul, dar eu nu m-am supărat şi nici n-am simţit că cerşesc, ba din contră, am simţit că am depus un efort pentru a bucura pe altcineva. Nici nu-mi mai amintesc dacă vară-mea s-a bucurat sau nu, deşi cred că fiind atât de mică nu a înţeles ce înseamnă să fii surprins de ziua ta. Dar pentru mine a contat călătoria. A contat drumul în sine, efortul depus, fericirea de a cere pentru a da mai departe altcuiva.

Asta fac şi azi. La 31 de ani, mi-am făcut o meserie din a ajuta. Cer des. Cer celor ce au, celor ce pot, celor ce vor să ofere. Cer ajutor pentru nişte copii care nu îşi pot lua singuri ceea ce au nevoie. Care nici macar nu stiu ce au nevoie de fapt. Pentru nişte copii cu autism, care fără noi poate că nu s-ar descurca. E la fel ca acum 25 de ani: nu cred că ei înţeleg şi nu cred că ei ştiu ce înseamnă a te bucura. Dar eu încerc să-i fac să înţeleagă şi să simtă dacă nu asta, măcar altceva. Aşa cum pot, atât cum pot.

Cred că în viaţă nimic nu se compară cu a face bine pentru cineva. Cred că nimic nu se compară cu a împărţi, cu a da măcar puţin din ceea ce avem, către altcineva care are mai puţin sau prea puţin faţă de noi. Pentru că ne concentrăm de multe ori pe lipsuri şi uităm că totuşi sunt oameni cărora le lipsesc mai multe, oameni care chair nu se pot descurca. Iar a dărui altora înseamnă a-ţi dărui ţie. Îţi dăruieşti fericire.

Aş vrea să te gândeşti la asta şi să încerci dacă n-ai făcut-o deja, să dăruieşti ceva. Apoi să fii atent la ceea ce simţi după ce faci asta. Pentru că poate copacul dăruinţei creşte de fapt şi-n tine şi avea nevoie doar să fie descoperit si udat.

Noi, Asociaţia ADEE, primim şi dăm mai departe. Dăm lucruri materiale, dăm timp prin terapie sau orice poate ajuta un copil cu autism. Aşa că dacă binevoieşti, ne poţi dărui și tu. În centrul nostru avem o cameră goală, pe care o achit eu personal, dar pe care nu o putem folosi pentru terapia acestor copilaşi întrucât nu avem nimic în ea. O parte din donaţiile primite până acum au mers către a plăti avansuri pentru acest nou centru, altă parte pentru a dota o cameră şi o altă parte pentru materialele pe care le-am folosit la petrecerea de 1 iunie a celor mici. Aşa că avem nevoie de toate donaţiile posibile pentru a achiziţiona ceea ce ne trebuie pentru a face camera utilizabilă. O cameră în plus înseamnă mai mulţi copii care beneficiază de terapia ABA necesară recuperării lor. Contul nostru este  Asociația ADEE: RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3

Vom folosi donaţiile pentru:

  • Măsuţa şi scaunele pentru copii
  • Dulapuri şi organizatoare pentru jucării
  • Birou şi scaun de birou pentru evaluări
  • Canapea şi scaune pentru părinţi
  • Covor pentru a ne putea juca pe jos
  • Perdea şi draperii

Donează în contul Asociația ADEE: RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3 şi urmăreşte-ne pe pagina de Facebook Asociaţia ADEE pentru a vedea cum creştem mari datorită ţie!

Cred că în viaţă nimic nu se compară cu a face bine pentru cineva. Cred că nimic nu se compară cu a împărţi, cu a da măcar puţin din ceea ce avem, către altcineva care are mai puţin sau prea puţin faţă de noi. A dărui altora înseamnă a-ţi dărui ţie.

 

Opt In Image
Descarcă
GRATUIT!
Introdu numele tău şi adresa de email în formularul de mai jos şi vei primi GRATUIT ghid-urile "3 Pași Simpli Către Fericire" și "Adevărul despre psihologi, psihoterapeuți și coachi"

Share on Facebook48Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Email this to someone

Comments

comments

www.cheapadultwebcam.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *