0
Browsing Category

Dezvoltare personală

Dezvoltare personală Gândire pozitivă Încredere în sine

De ce ne-a şocat atât de tare rezultatul de la vot

noiembrie 11, 2019
De ce ne-a şocat atât de tare rezultatul de la vot

Am văzut azi pe Facebook mulţi români deştepţi care vorbesc despre restul de români care sunt proşti. Am zis că o fi vreo nouă modă şi cum eu vreau să fiu în trend, m-am decis să mă iau după ei şi azi mă dau şi eu deşteaptă. Am început deja să mă prefac, dar vă rog, dacă nu-mi iese, fiţi îngăduitori, e prima dată când încerc aşa ceva şi nici înainte nu am exersat!

Bun, ce vreau să zic este că eu sunt un om dezocupat, prin urmare, după societatea entelectuală românească, sunt un om mic, fără voce. Un om neimportant. Cam ca ăia care au votat cu Dancilă. Ăia care au timp să răspundă la mesaje şi la telefon şi nu uită de întâlniri. Sunt şi eu o prostănacă şi o nevaloroasă şi poate că multă lume nu va citi acest articol, dar dacă n-am altă treabă scriu, ce naiba să fac… Deci fiţi îngăduitori şi dacă sunteţi la fel de tăntălăi ca mine, daţi mai departe, că poate injectăm o doză de îngăduinţă şi iubire şi în ceilalţi.

Aşa, chiar vreau azi să fac pe deşteapta şi am să încep să joc acest rol prin a spune cum că proasta de mine a auzit la un moment dat o vorbă care zicea aşa: “Lucrurile cărora le opui rezistenţă vor persista.” E de la nebunul ăla de Carl Jung, alt dezocupat care a aberat toată viața lui. Deşi sunt limitată şi nu prea am înţeles la ce se referă vorba asta, paremi-se că realitatea îmi tot arată cu exemple ce a vrut să zică zicala de fapt.

Eu, în limitarea mea, am înţeles că rezistenţa asta este o formă de atenţie şi că atenţia este o modalitate de a da putere. Şi că dacă eu mă concetrez pe Vasilica, îi dau putere ei, şi că dacă eu mă concetrez pe prostie, prostia creşte şi înfloreşte, că dacă vorbesc despre cât de naşpa e PSD-ul, nu eu #rezist ci el #rezistă. Eu, în limtarea mea, am înţeles că dacă lupţi împotriva a ceva, ceva-ul ăla devine tot mai mare, deoarece el îşi va scoate la suprafaţă toate resursele ca să se protejeze, ca să se salveze, ca să supravieţuiască şi atunci, negreșit, se va amplifica. Că doar de aia cât am ieşit în stradă anti-PSD, PSD-ul a domnit.

Nu e greu să vezi, dacă te uiţi în jur, că acolo unde se vorbeşte despre boală, este boală. Că acolo unde se vorbeşte despre sărăcie, este sărăcie, ca unde se vorbeşte despre puetere e putere, ca unde se vorbeşte despre prostie, e prostie şi tot aşa. Suntem ceea ce hrănim. Şi suntem ceea ce vedem. Dacă eu îi văd pe oameni proşti, înseamnă că e în mine un potenţial de prostie.

În 33 de ani de viaţă, eu am învăţat să îmi asum ceea ce văd în oameni ca fiind al meu. Şi  am înţeles că niciodată, dar niciodată, nu voi reuşi să schimb ceva judecând, fiind anti şi împotriva. Am înţeles acum că dacă vreau să schimb ceva, e nevoie să mă schimb pe mine. Că dacă vreau să transform omenirea, e nevoie să mă transform pe mine. Şi ştiu că dacă văd un om prost, e în mine un potenţial de prostie şi nevoie să mă privesc eu însămi cu îngăduinţă şi compasiune şi apoi îl voi putea privi şi pe omul ăla la fel. Eu zic că aşa ne vindecăm. Cu iubire, nu cu ură.

N-am să schimb niciodată tara dacă arunc cu pietre în ceilalţi şi îi văd prosti. Şi n-am să schimb niciodată tara luptând împotriva ei. Am să schimb tara iubind şi acceptând oamenii care locuisc în ea. Înţelegând că atât pot ei, ca asta este nivelul la care suntem acum. Am să fac o diferenţă iubindu-i aşa şi având încredere că exemplul meu şi căldura pe care o trimit către ei, îi va ajuta, le va curăţat câmpul energetic şi că într-o zi se vor trezi.

La referendum i-am explicat bunicii mele ce ar fi util să voteze. Şi a înţeles. Dar până să pună stampila, de emoţii, s-a încurcat şi a pus unde nu trebuia. Ieri a pus ştampila pe ultimul candidat, ca ea acolo a văzut că scrie numele celui pe care voia să îl voteze. Şi nu era aşa, dar presiunea a fost atât de mare, încât iar s-a emoţionat. Cum ar fi fost să îi trag palme, să o scutur, să ţip la ea? Bunica mea nu e proastă, e bătrână şi atât a putut ea. Şi, deşi de abia mai merge, s-a târât până la secţia de votare pentru că îşi vrea copiii în ţara lângă ea. Aşa cum îmi vreau şi eu părinţii înapoi, sănătoşi şi nu rupţi de muncă şi obosiţi.

Cum ar fi fost să urlu la bunica şi să-i spun ce proastă eşti că n-ai votat cu cine trebuia! Eu, în schimb, ca o tută ce sunt, m-am bucurat că bunica, femeie de 73 de ani, şi-a mişcat picioarele șchioape la secţie şi a dat un exemplu altora. I-am zis zis şi eu că aia e şi că data viitoare poate va şti mai bine. Cine ştie câţi alţii sunt ca ea şi au pus stampila în altă parte decât au vrut, pentru că noi îi presăm şi suntem cu ochii pe ei… eu i-aş iubi în loc să îi urăsc. Sunt ai noştri.

Eu îi iubesc şi pe aia de sparg semnițe pe stradă şi pe aia de înjură şi pe ăia de parchează pe locul meu de parcare, și pe ăia care nu vorbesc corect şi pe cei ce bârfesc şi pe toţi fraierii care trăiesc în românia şi menţin ţara la vibraţia asta la care e ea acum. Sunt şi eu o proastă, la fel ca ei. Sunt o proastă care crede că dacă nu iubim prostia, nu avem cum să ne deşteptăm. Sunt o proastă are crede că poţi să schimbi lucrurile de la nivelul emoţional mai întâi de toate, că după se va vedea şi la nivelul comportamental. Dar eu trăiesc cu capul în nori, pe frecvenţa mea.

De la frecvența asta, eu cred, în naivitatea mea, că nu putem schimba ceva ce nu acceptăm. Că nu putem arunca ceva ce există, ce e în noi. Proştii ăştia sunt Jokerii noştri. Proştii ăştia sunt buba noastră, aia pe care nu o îngrijim. Punem un plasture peste ea, dar nu dezinfectam. Proştii ăştia sunt ăia pe care îi privim cu scârba când tercem pe lângă ei pe stradă, dar de la care aşteptăm ca la alegeri să fie deştepţi şi să aleagă ca şi noi. Dar ce facem ca să îi educăm? Şi putem oare să educăm ceva ce ne facem că nu există, ceva ce ignorăm? Noi vrem să băgăm gunoiul sub preş şi să miroasă în România a parfum. Miroase a Sospiro peste tot. Din ăla contrafăcut. Că atâta am putut.

Când urâm prostii, ne urăm pe noi. Nu vreau să deranjez pe nimeni, scriu şi eu chestiile astea mai greu de înţeles, vorbesc despre asumarea responasbilitatii la nivel individual, pentru că eu sunt doar o visătoare care a înţeles că lumea e mai mult decât vedem şi că dacă iubim oamenii, realitatea se schimbă mult mai uşor decât dacă depunem efortul de a urî şi dacă ne dăm peste cap să strigăm “huooo, prostii, uite unde sunt!”. Care estem vreau să spun. Poate s-or mai găsi doi-trei ca mine şi ne-om uni vibrational. Eu tot cred în mântuire şi în salvare prin iubire, ce să-i faci…

Și aleg să iubesc în continuare proştii ăştia care au votat cu Vasilica. Pentru că dacă noi tot vorbim de Vasilica şi ei altceva nu mai aud, înţeleg că proștii noștri nu cred că există alte opţiuni. Eu îmi asum că marketingul Vasilicăi e făcut de noi. Şi am să-i privesc pe oamenii ăştia care au votat cu ea cu îngăduinţă şi compasiune şi vreau să le spun azi că e ok. Accept faptul că atâta ştiu ei acum şi am încredere că într-o zi vor înţelege şi se vor trezi. Eu le mulţumesc că au votat şi le spun să nu se supere pe noi, cei care strigam în gura mare să iasă la vot şi apoi îi acuzăm că au votat fără cap și că sunt proști.

Eu vă iert şi mă iert pentru cât v-am judecat! Sunteti ai noştri şi vă respect! Şi eu sunt un om prost. Şi în prostia mea, aleg să vă iubesc şi să îmi cer iertare pentru că nu v-am putut ajuta mai mult! Fac şi eu ce pot şi azi pot să citesc şi să recitesc citatele astea de la Maica Tereza, sperând, ca o naivă, că ceea ce a spus femeia asta care a trăit la vibraţia iubirii, ne va ajuta.

“Dacă îi judeci pe oameni, nu îţi mai rămâne timp să îi iubeşti.”

„Ce poţi să faci pentru a aduce pacea în lume? Du-te acasă şi iubeşte-ţi familia!”

„Nu avem nevoie de arme şi de bombe pentru a aduce pacea, ci de dragoste şi compasiune.”

„Nu lăsa pe nimeni să plece de la tine fără a-i aduce bine şi fericire. Fii expresia vie a bunătăţii Domnului: bunătate pe chipul tău, bunătate în ochii tăi, bunătate în zâmbetul tău.”

„Să ne întâmpinăm întotdeauna cu un zâmbet, deoarece zâmbetul este începutul dragostei.”

„Zâmbiţi-vă unii altora. Zâmbeşte-i soţiei tale, zâmbeşte-i soţului tău, zâmbeşte-le copiilor, zâmbeşte oricui – nu contează despre cine este vorba – şi asta ne va ajuta să creştem într-o iubire mai mare unii pentru alţii.”

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei și @deeasavulescu

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

 

Dezvoltare personală Încredere în sine

Tuturor celor care nu m-au putut iubi

noiembrie 6, 2019
tututror acelora ce nu m-au putut iubi

Tuturor acelora care nu m-aţi putut iubi şi aţi fugit de mine, vă mulţumesc! Datorită vouă am învăţat să mă iubesc eu. Azi nu mai sufăr de neiubire.

Tuturor acelora care m-aţi respins şi mi-aţi transmis că nu sunt importantă și nici suficient de bună, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să fiu importantă și suficientă pentru mine. Azi nu mai sufăr de respingere.

Tuturor acelora care m-aţi minţit şi v-aţi ascuns, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să fiu eu sinceră cu mine. Azi nu mai sufăr de minciună.

Tuturor acelora ce mi-aţi vorbit urât, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să îmi vorbesc eu impecabil mie. Azi nu mai sufăr de etichetare.

Tuturor acelora ce nu v-aţi putut asuma comportamentul nedrept faţă de mine, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să mă comport eu blând cu mine. Azi nu mai sufăr de nedreptate.

Tuturor acelora ce m-aţi umilit şi m-aţi jignit, vă mulţumesc! Datorită vouă, m-am tratat eu cu respect pe mine. Azi nu mai sufăr de umilire.

Tuturor acelora care m-aţi pedepsit, vă mulţumesc! Datorită vouă, am devenit eu îngăduitoare cu mine. Azi nu mai sufăr de inadecvare.

Ţie, prietenului care mi-ai întors spatele când nu ţi-am făcut pe plac sau atunci când am avut nevoie, ţie, prietenei care n-ai mai avut loc şi pentru mine în maşină, ţie, celei ce eşti prea ocupată ca să îmi răspunzi la telefon în cursul zilei, ţie, celei ce nu ai putut să îţi asumi că nu vrei să îmi dai o recenzie, ţie, celui care m-ai trecut în calendar ca să nu uiţi că trebuie să te vezi cu mine, ţie, celui ce ai uitat că aveam întâlnire, ţie, celui ce nu ai vrut o relaţie cu mine… îţi mulţumesc! Datorită ţie, azi simt că locuiesc în mine.

Vă cer iertare tututror celor care n-aţi putut să mă iubiţi, îmi pare rău pentru părţile din mine care v-au făcut să mă trataţi cu lipsă de afecțiune şi vă mulţumesc că mi-aţi arătat unde e loc de vindecare! Datorită vouă, eu azi trăiesc în iubire și zbor spre desăvârșire. Şi declar că vă iubesc, căci sunteţi părţi din mine, toți.

Eu v-am iertat.

Şi pe cei ce m-aţi tratat cu dispreţ sau cu indiferenţă, şi pe cei ce m-aţi tratat cu nemulţumire, şi pe cei ce m-aţi umilit, şi pe cei ce m-aţi agresat, şi pe cei ce m-aţi trădat şi pe cei ce aţi fost prea ocupaţi ca să mă prioritizati pe mine. Eu nu mai învinovăţesc pe nimeni. Ceea ce s-a întâmplat în copilărie am vindecat, ceea ce s-a întâmplat la maturitate am acceptat şi mi-am asumat responsabilitatea pentru această viaţă.

Eu m-am iertat.

Mi-am cerut iertare mie, pentru toate clipele în care nu am ştiut să mă iubesc, pentru toate momente în care m-am respins și nu m-am prețuit, în care am fost prea puţin importantă pentru mine. Mi-am cerut iertare mie, pentru toate situaţiile în care m-am minţit şi m-am ascuns de mine, în care nu mi-am putut asuma propriul comportament şi mi-a fost rușine.

Azi mă îmbrăţişez şi îmi declar iubire mie, îmi mulţumesc pentru că m-am adus până în punctul ăsta şi îmi promit să-mi fiu mereu fidelă mie!

Tuturor acelora care nu m-aţi putut iubi, azi vă mulţumesc, pentru că m-aţi învăţat ce înseamnă iubirea de sine!

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei.

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Dezvoltare personală

Cele mai comune mituri despre psihologi

noiembrie 4, 2019
cele mai comune mituri despre psihologi

Când vine vorba despre evoluţie şi schimbare pozitivă, gândul ne fuge automat către psiholog. Pentru că nimeni nu te poate ajuta mai bine să te transformi şi să devii persoana care ţi-ai dori să fii, decât cineva specializat în acest sens. Dar acest proces de transformare personală pe care îl începi în cabinetul unui psihoterapeut, este şi cel care trezeşte cele mai profunde frici. Pentru că te provoacă să ieşi din zona de confort, să acţionezi diferit şi să afli despre tine lucruri pentru care uneori nu te simţi pregătit.

Atunci apare rezistența, iar mintea ta găseşte tot felul de scuze pentru a se proteja. De cele mai multe ori, ajungi să te legi de mituri pentru a te ţine la distanţă de acest proces transformator. Şi este oarecum firesc, pentru că de-a lungul timpului, mintea şi-a creat diverse mecanisme de apărare pentru a ne ajuta să supravieţuim. Dar a supravieţui nu este acelaşi lucru cu a trăi, iar psihoterapeutul te poate ajuta să înveţi să trăieşti și să te bucuri de viață. Continue Reading

Dezvoltare personală

Diferența între psihoterapie, coaching și mentoring

noiembrie 4, 2019
diferenta dintre psihoterapie, coaching si mentoring

Ritmul alert în care trăim, stresul, diversele dificultăţi ce apar pe diferitele planuri ale vieţii, toate acestea determină tot mai mulţi oameni să caute ajutor în exterior, pentru a trece mai uşor şi cu cât mai puţine daune emoţionale peste obstacole. Este suficient să privim în jur pentru a observa nevoia oamenilor de dezvoltare personală, de soluţii pentru o mai bună funcţionalitate, pentru evoluţie şi pentru echilibru interior.

Însă atunci când se conturează această necesitate de a căuta ghidaj, apare deoseori şi confuzia, pentru că există şi diverse abordări ce oferă asistenţă şi orientare către rezolvarea dificultăţilor, însă diferenţele dintre ele sunt destul de puţin explicate. Apare astfel dificultatea de a alege metoda cea mai potrivită pentru fiecare, în funcţie de nevoile specifice.

Legat de acest aspect, cel mai des oamenii îşi pun întrebarea care este diferenţa dintre psihoterapie, coaching şi mentoring şi cum să aleg ceea ce mi se potriveşte?

Aşa că articolul de azi vine ca şi o clarificare a ceea ce presupune fiecare dintre aceste trei cele mai comune metode de dezvoltare și de creștere, prin explicarea diferenţei dintre ele, cu scopul de a ajuta în luarea unei decizii care să te avantajeze.

Psihoterapia constă într-o serie de tehnici care au ca scop menţinerea unui echilibru mental şi emoţional sau tratarea unor tulburări mentale în cazurile în care este nevoie. Există diverse abordări psihoterapeutice, printre care cele mai cunoscute sunt psihanaliza, analiza tranzacţională dar şi terapia cognitiv-comportamentala. Psihoterapia congnitiv-comportamentala este, poate, cea mai comună abordare, datorită orientării sale către rezultate în cazuri ca depresie, anxietate, atacuri de panică, dar este populară şi prin prisma duratei sale scurte. Alte forme de vindecare rapida a rănilor emoționale sunt hipnoza erikshoniană și metoda constelațiilor, care presupune lucrurl într-un grup.

Nu mergem la psihoterapie doar dacă suferim de o tulburare mentală, ci alegem această cale şi în cazurile în care calitatea vieţii noastre este afectată de diverse dificultăţi, cum ar fi incapacitatea de a ne controla emoţiile, comportamentele care nu ne aduc beneficii, fricile care ne împiedică să ne atingem obiectivele sau stresul care poate duce chiar la fenomenul de burn ouţ.

Psihoterapia presupune în primul rând o relaţie client-psihoterapeut bazată pe încredere şi siguranţă, în care se pune accentul pe înţelegerea cauzelor comportamentelor şi a emoţiilor care nu ne aduc beneficii, implicând o întoarcere în trecut, acolo unde este cazul. Se referă mai ales la acele lucruri ce s-au întipărit în inconştient şi care de multe ori ne determină să urmăm anumite pattern-uri ce nu ne aduc prejudicii în viaţa de zi cu zi. Pentru că aflând cauza, putem trata şi efectul, în funcţie de resursele personale ale ficaruia în parte.

Psihoterapia este o metodă de vindecare a rănilor din trecut, de înţelegere a propriei personae, de acceptare, de reparare, de identificare a emotiior şi de  echilibrare prin diversele tehnici folosite, cum ar fi schimbarea gândurilor iraţionale, dar este şi o modalitate de a ne reăntoarce în prezent, bucurându-ne de aici şi acum şi construind un viitor mai bun. Procesul terapeutic este complex şi poate duce la încheierea unor capitole din trecut, la trăirea prezentului şi la atingerea obiectivelor de viitor.

Coaching-ul, aşa cum îi spune chiar numele dacă este tradus, se referă la antrenament. Este un antrenament pentru success, cu oreintare către rezultate şi performanţă. Coaching-ul poate fi de ajutor în cazul în care ne dorim doar să ne stabilim nişte obiective, pe diverse planuri ale vieţii, pe care să le atingem prin descoperirea şi utilizarea propriilor resurse. Spre deosebire de psihoterapie, coaching-ul nu se orientează către trecut, ci către acţiuni implementate în prezent, ce vor avea influenţă în viitor. Este o formă de ghidaj, în sensul de a ne descoperi potenţialul şi de a găsi resurse pentru a ne îndeplini nişte scopuri clar stabilite.

Ca şi psihoterapia, şi coaching-ul pune accent pe relaţia dintre coach şi client, însă acest lucru nu are ca şi scop vindecarea, ci atingerea unor obiective, prin implementarea de noi obiceiuri. Însă dacă nu tratăm cauza ci doar efectul, este foarte probabil să revenim la vechile pattern-uri. De aceea, dacă simţim că în spate se ascund emoţii profunde şi manifestăm în continuare comportamente ce ne aduc prejudicii, este important să apelăm la ajutorul unui psihoterapeut.

Mentoring-ul este o modalitatea de formare, de cele mai multe ori profesională, în care o persoană îşi creează viitorul, bazându-se pe experienţa şi înţelepciunea unei alte persoane, care este mentorul. În mentoring, expertul poate ghida prin oferirea de sfaturi legate de experienţa sa personală, astfel încât cineva să poată urma cu success acelaşi drum ca şi el. Mentorul este de regulă o persoană pe care o admirăm, care a reuşit în carieră, o persoană pe urmele căreia ne dorim să călcăm.

Un mentor poate transmite mai departe standarde, norme şi valori ale profesiei alese, poate împărtăşi cunoştinţele sale unei personae care îşi doreşte să pornească pe acelaşi drum şi să aibă o ascensiune asemănătoare. Dintre toate cele 3 forme de ghidaj prezentate, menotingul este acea formă care se poate desfăşura pe o perioadă îndelungată de timp.

Aşadar, mentoring-ul se referă în special la carieră, coaching-ul ne ajută pe partea de stabilire de obiective şi îndeplinirea lor în viitor, iar psihoterapia ne ajută să vindecăm, să reparăm, să ne descoperim resursele interioare şi să trăim în echilibru şi în armonie cu noi înşine. Psihoterapie este forma cea mai complexă dinte cele trei prezentate, de aceea încurajăm de fiecare dată începerea unui process psihoterapeutic atunci când apar suferinţe sau dezechilibre emoționale.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei.

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

 

 

 

Dezvoltare personală Relaţii de cuplu

Cum să aduci liniștea în relația ta de cuplu

octombrie 22, 2019

Cred că una dintre cele mai arzătoare dorinţe ale omului modern este aceea de a-şi găsi fericirea în relaţii. Atât în relaţiile cu cei din jur, cât şi în relaţia de cuplu. Și este firesc, dat fiind că suntem, prin definiție, ființe sociale. Suntem creați pentru a interacționa și pentru a ne conecta unii la ceilalți dar și la noi înșine.

Dacă priveşti în jur însă, observi că, deşi avem atât de multe opţiuni, deşi avem acces la atât de multe informaţii şi nu mai suntem privaţi de anumite lucruri, fericirea în relaţia de cuplu este în continuare una dintre cele mai mari provocări ale zilelor noastre.

Este greu să recunoaştem şi să acceptăm, dar în lumea reală există limite. Noi, ca şi oameni, suntem limitaţi. Timpul este şi el limitat. Pare că timpul e tot mai puțin, iar responsabilităţile şi cerinţele cresc. Atât cerinţele celorlalţi, cât şi cerinţele noastre. Continue Reading

Dezvoltare personală

Joker – înţelesurile ascunse din spatele filmului

octombrie 22, 2019
joker, intelesul ascuns din spatele filmului

Nu am scris niciodată despre vreun film, pentru că niciunul nu a trezit în lumea mea interioară nişte emoţii atât de profunde, extravagante, astfel încât să îmi doresc că trăirile mele să ajungă la cât mai multă lume. Însă Joker este o capodoperă, pe care am văzut-o şi simţit-o în primul rând ca om, apoi ca psiholog şi evident ca membru al societăţii. Este un film care m-a sfâşiat, care mi-a pus în faţă o realitate pe care am trăit-o și experimentat-o, o durere pe care am simţit-o în nenumărate etape ale vieţii mele.

Din punctul meu de vedere, Joker este un film cu multe înţelesuri ascunse, un film care are o mare încărcătură emoţională şi care poate sta la baza unei dezmorţiri interioare, dacă suntem deschişi la a percepe simbolistica din spate. Eu cred că dacă avem ochi să vedem şi disponibilitate să privim dincolo de aparentele sale, putem experimenta acea trezire spirituală de care omenirea are atât de mare nevoie.

Mesajele acestui film sunt atât de puternice încât, dacă le percepi, ai şansa de a începe un proces de vindecare, de transformare.

Trebuie să recunosc că am simţit un mare disconfort chiar de la primele secvenţe ale filmului, parcă urla în mine o dorinţă de a închide ochii pentru a nu mai vedea, de a-mi acoperi urechile pentru a nu mai auzi, de a ieşi din sală pentru a nu mai simţi. Ceea ce am perceput încă de la început a fost durerea omului inadaptat, neînţeles, durerea omului căruia i s-a dat această viaţă pe care nu o desluşeşte, pe care nu ştie să o manevreze. Durerea omului care a crescut fără modele santoase şi fără repere.

Am înţeles atunci că m-am identificat cu Joker atât de tare, încât l-am simţit parte din mine, aşa că am acceptat repede faptul că nu privesc filmul doar din perspectiva de membru al societăţii sau de psiholog care vede diagnosticul şi cauta soluţii, care îşi explică trăiri şi comportamente, ci în sala aceea de cinema, în momentele acelea, eram mai degrabă un om care se identificase cu personajul principal, un om ca şi ceilalţi oameni, căruia i se activaseră rănile.

Am plâns înţelegând că Joker, ca fiecare dintre noi, vrea doar să fie vizibil, reflectând astfel nevoia bolnavă a societăţii în care trăim, de a ne măsura valoarea în numărul de like-uri și de followeri. Am plâns pentru că mi s-a părut ironic faptul că ne bucurăm de nişte inimi virtuale dar în lumea reală ne îndepărtăm atât de tare de adevăratele inimi.

Joker este o poveste despre măşti şi despre epuizare.

Despre cât de greu e să te prefaci că eşti fericit când în suflet te doare, doar ca să corespunzi, ca oamenii să te integreze. Este despre faptul că uneori râdem când în interior plângem deoarece oamenii din jur nu ştiu ce să facă cu durerea, cu traumele pe care le avem. Nici cu ale noastre, dar nici cu ale lor.

Trăim într-o societate care nu ştie cum să gestioneze suferinţa, pentru că suferinţa nu este palpabilă, aşa că preferă să eticheteze, să pună diagnostice. Pentru că e mai simplu să fim orbi, ignoranţa nu ne obliga la responsabilizare iar categorisirea ne oferă un confort. Ajungem astfel să folosim râsul ca mecanism de copying.

Dacă nu eşti fericit, dacă nu râzi, dacă nu zâmbeşti, atunci ai nişte probleme pentru care nimeni nu-şi doreşte să fie responsabil. Dar şi aşa, trebuie să avem grijă să nu râdem prea tare, pentru că dacă facem asta, trebuie să ne justificăm râsul printr-un cartonaş care explica celorlalţi faptul că suferim de o tulburare.

În societatea zilelor noastre, omul diferit, care iese din mulţime, care gândeşte altfel, care face altfel, care trăieşte altfel, care suferă şi se manifestă în alte feluri decât se impune, este dezumanizat, ajunge doar un diagnostic, rămâne un număr într-o arhivă. Nu ne pasă de durerea lui de fapt, aşa cum nu ne pasă nici de durerea noastră personală. O băgăm sub preș și ne punem o mască, ca nu cumva să „ne râdă lumea.”

Nu ştim ce să facem cu suferinţa asta, ne prefacem că nu există, că nu este acolo, nu avem disponibilitatea să ascultăm, să conţinem, şi negăm durerea altuia pentru că a o accepta ne-ar activa neputinţa, dacă acceptăm durerea în ceilalţi trebuie să o acceptăm şi în noi înşine şi e greu să ne asumăm partea întunecată din noi. Joker redă foarte fidel fuga de fiinţa noastră, refuzul de a ne conecta cu propriul sine, cu imperfecţiunile, cu umba dinăuntrul fiecăruia. Omenirea habar nu are ca vindecarea se face simplu, cu iubire.

Filmul ăsta reda cu fidelitate realitatea în care, atunci când treci printr-o etapă dificilă, ai de ales între a râde pentru a nu lăsa să se vadă că te doare şi a-ţi da măştile jos pentru a te arăta vulnerabil, devenind tinta umilinţelor, a respingerii, a ostracizării, a etichetării, a abandonului.

Joker este umbra noastră.

Joker nu este altceva decât întunericul căruia oamenii nu îi pot face faţă. Joker este partea întunecată din fiecare, aceea care vrea să fie vizibilă, acea parte care, dacă este negată, ajunge să se manifeste prin boala. Boala fizică şi boala mentală. Este virusul din noi care se răspândeşte.

Joker este o poveste despre negare. Despre negarea durerii şi a traumelor pe care fiecare om le are. Acceptăm un adevăr numai după ce fugim de el ca disperaţii, până când ne ajunge din urmă şi ne doboară. Iar adevărul este că există în noi nişte traume universale. Filmul ăsta ne învaţă să privim dincolo de aparenţe, să ne uităm fix în sufletul omului din faţa noastră, să îi respectăm durerea, şi în acelaşi timp să ne onorăm propria suferinţă, să o îmbrăţişăm până când ea se transformă în putere. Pentru că puterea noastră vine din a îndrăzni să fim vulnerabili.

Acesta este un film fără efecte speciale, care ne îndeamnă şi pe noi, în mod subtil, să renunţăm la măşti şi la a juca rolurile noastre de toate zilele, pentru a fi autentici, căci doar prin autenticitate şi asumarea propriei persoane vine vindecarea, doar prin autenticitate vine conectarea, doar prin adevăr se creează conexiunea. Joker ne arată pe un ecran imens splitarea ce stăpâneşte omenirea şi ne îndeamnă la trezire, la acceptarea faptului că nu suntem fiinţe separate, ci suntem cu toţii un întreg, aceeaşi energie.

O altă realitate dureroasă pe care ne-o reflectă filmul ăsta este aceea că, dacă nu ai repere, te poţi pierde uşor, şi nu e vina ta, că nu te învaţă nimeni, copil fiind, cum să te iubeşti singur. Filmul ne arată realitatea în care 80% dintre familii sunt disfuncţionale, sunt familii în care lipseşte un părinte, în care altul este dezechilibrat sau bolnav sau incapabil să se descurce singur, familii în care se petrec abuzuri şi orori şi ne arată clar cum ne învârtim într-un cerc format din aceleaşi trei roluri – victima, agresor şi salvator.

Joker este reprezentantul produsului unei astfel de familii. El este victima părinţilor săi dar şi adultul care îşi îngrijeşte mamă, devenind astfel un salvator. El este victima colegilor săi şi a societăţii, dar şi agresorul oamenilor celor ce l-au umilit, ce l-au respins, ce l-au chinuit. Iar comportamentul lui este, pe cât de greu de înţeles, pe atât de explicabil.

Joker este fiecare om care a fost rănit.

Fiecare om care răneşte a fost rănit. Durerea se hrăneşte cu durere, iar cei traumatizaţi perpetuează traumă. Şi uneori, pentru oamenii abuzaţi, atacul rămâne singura formă de apărare. Cine a fost umilit ştie. Cine a fost exclus ştie. Cine a fost abandonat ştie. Ştie că, atunci când ţi se transmite că eşti un nimeni, un nimic, un clovn pe care nu-l iubeşte nimeni, e foarte fină linia dintre luciditate şi nebunie. Poţi alege, într-o fracţiune de secundă, să devii un criminal.

Eu ştiu. Eu sunt Joker. Eu sunt fata aia ciudată pe care nu o înţelege nimeni. Sunt omul ăla care de multe ori s-a simţit neimportant şi invizibil. Sunt omul singur, fără prieteni, cel de ale cărui visuri de a vindeca şi de a înfrumuseţa lumea, în continuare se râde. Sunt copilul ăla care a trăit, ca orice alt copil din lumea asta, nişte traume. Sunt copilul revoltat, opoziţionist, pe care nu îl acceptă mai nimeni. Sunt adolescentul gras de care se râde, de care fug colegii pentru că nu ştie cum să se integreze. Sunt ceea ce anumiţi profesori eticheteaza ca fiind copil-problema, sunt femeia pe care, ca să le fie confortabil, unii apropiaţi o etichetează ca fiind borderline, psihopată, narcisistă sau antisocială.

Eu sunt Joker. Şi a fost şi încă este greu pentru mine. Şi sunt perfect normală, n-am niciun diagnostic, însă puteam alege într-o secundă să mă transform în monstrul ăla ucigaş, pentru că au fost momente în care m-a durut atât de tare respingerea, încât îmi venea să îi trag de păr pe oamenii ăştia şi să îi lovesc, să îi doară şi pe ei cum m-a durut pe mine. N-am făcut-o fizic, dar pe mulţi i-am agresat verbal. Pentru că am suferit, am devenit agresorul agresorilor mei.

Joker foloseşte crima ca mencanism de apărare.

Eu pot înţelege durerea lui. Noi, oamenii, avem acest obicei distrugător de a ne împărţi semenii în buni sau rai, însă realitatea este că bun şi rău sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Gândeşte-te puţin, dacă eşti părinte şi cineva îţi atacă copilul, nu ţi se activează instinctul ăla animalic, ăla care te aduce în stare să omori persoana aia cât ai clipi? Până la urmă, fiecare dintre noi are în el potenţialul de a deveni un criminal. Nu există om bun sau rău, fiecare are înăuntru potenţialul de a face rău dar şi de a face bine, însă iese la suprafaţă ceea ce hrănim, întotdeauna.

Poate dacă nu eram puternică, aş fi fost şi eu o criminală. Dar am avut acest mare noroc de a mă întoarce către mine. De a înţelege că sunt ok exact aşa cum sunt, că e în regulă să nu fac parte din mulţime, că singurătatea nu e moartea cu coasa, că e un privilegiu să ai timp să te explorezi pe tine, că resursele mele interioare pot ajuta mulţi oameni, dar oameni care vor să fie ajutaţi, pentru că transformarea nu e pentru oricine, unii aleg să rămână blocaţi în matrixul lor, pentru totdeauna.

Eu am avut acest noroc de a învăţa să mă iubesc, am descoperit singura calea. Am învăţat să accept durerea din mine şi am început să am curajul să spun cu voce tare că au fost lucruri în viaţa mea care m-au durut, dar pentru că i-am dat durerii voie să fie, să iasă la lumină, aproape că m-am vindecat.

Mă doare încă, e drept că mai puţin. Dar e o durere din care îmi cresc aripi şi am jurat că din suferinţa asta voi face cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele. Vreau acum să fiu vocea acelora fără voce şi vreau să îi învăţ pe oameni că acceptarea Jokerului din fiecare este calea ce duce la vindecare, este ceea ce ne va urca pe scara evoluţiei omenirii.

Eu zic că filmul ăsta ne încurajează la a simţi. Joker este despre a deschide ochii şi a fi atenţi la cele trei nevoi fundamentale umane, aceea de a fi văzut, de a fi iubit şi de a fi protejat, pe care de multe ori nu ni le satiface nimeni, pe care nu ne învaţă nimeni cum să ni le satisficem singuri, dar pe care toată lumea se aşteaptă să ştim cum să le îndeplinim fără vreun ajutor din exterior.

Joker este despre cum uneori avem impresia că suntem invizibili şi căutăm atenţia celorlalţi oameni şi cum în mintea noastră creăm realităţi paralale pentru a fi eroii în propriile scenarii.

Despre cum, în imaginaţie, după ce suferim din cauza celorlalţi, ne facem dreptate singuri, pentru că un astfel de scenariu ne ajută să supravieţuim. Este despre cum, în imaginaţia noastră, noi suntem centrul lumii. Pentru că nu ni se permite să fim așa în viața reală.

Filmul ăsta este despre copilul interior din fiecare om, copilul speriat pe care nu îl îmbrățișează nimeni. Este o încurajare către a învăţa să ne îmbrăţişăm noi înșine și mai apoi să îi îmbrăţişăm şi pe ceilalţi. Să le acceptăm durerea. Să îi integrăm. Să vedem diversitatea. Să fim blânzi cu cei care sunt altfel. Să îi iubim. Să nu îi mai etichetam. Să nu îi mai judecăm. Pentru că ei sunt o reflexie a noastră, iar suferinţa lor ne arată suferinţă din noi. Felul în care îi tratăm este felul în care ne tratăm. Acceptarea lor înseamnă acceptarea părţii rănite din noi. Este despre a aprecia şi a respecta şi dansul lor. Pentru că prin dansul ăsta sunt ei, autentici.

E timpul să deschidem ochii! E momentul ca omenirea să se trezească! E vremea unei revoluţiei emoţionale, a unei noi mişcări, o mişcare de trezire în masă, de acceptare în masă, de iubire în masă!

Joker e fiecare om de pe pământul ăsta.

Hai să deschidem ochii şi să ne acceptăm natura! Să nu mai râdem când în interior plângem, să învăţăm să ne iubim mai întâi noi, să ne îmbrăţişăm umbrele, imperfecţiunile și să înţelegem că nu e un lucru rău a fi vulnerabil!

Recunosc, din punctul meu de vedere, filmul ăsta instigă. Instigă la iubire.

Eu sunt Andreea, sunt Joker și mă accept pe mine. Mă găsesți pe Facebook ca Psiholog Andreea Săvulescu dar sunt și pe ArtaEducației. Sunt la cabinet dacă vrei hipnoză sau psihoterapie. Până data viitoare, îți doresc să accepți și tu Jokerul din tine!

Sursa pozei aici.

Dezvoltare personală Încredere în sine

Vulnerabilitatea este noua formă de putere

octombrie 14, 2019

În ultimele luni am trecut prin cea mai dureroasă, dar în acelaşi timp cea mai împlinitoare perioadă a vieţii mele. Am început, cu ceva timp în urmă, un proces de transformare în care a trebuit să mă demolez pe mine, Andreea, cea cu multe măşti, cea creată pentru a-i mulţumi pe alţii şi pentru a trăi după regulile dictate de societate, ca să ajung la structura mea, de unde să mă reconstruiesc luând forma propriului meu sine, a propriilor valori şi principii, dorinţe, năzuinţe.

Am intrat în procesul ăsta pentru că m-a durut viaţa atât de tare, încât am realizat că habar nu am ce să fac eu cu mine în unele situaţii şi că sunt expertă când vine vorba de a-i salva pe cei din jur, dar nu ştiu cum să mă salvez pe mine însămi.

Aşa că m-am văzut nevoită să mă întorc către centrul meu, ca să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc şi să îmi fac loc mie în propria viaţă. M-am conectat cu mine însămi, şi, pe măsură ce am înţeles cine este Andreea cea adevărată, am început să îmi asum felul de a fi şi propria existenţă. Am dat deoparte ruşinea, frica de critică şi de judecată, am aruncat mantia lui “eşti psiholog şi trebuie să afişezi o anumită față”, m-am încăpăţânat să fiu eu însămi şi să pierd aşa-zişi prieteni şi am riscat să fiu băgată în zeci de etichete.

Am văzut cum, pe măsură ce înaintez în procesul ăsta în care învăţ să mă iubesc pe mine şi să mă vindec de rănile trecutului, pe măsură ce îmi dau eu mie mai multă atenţie şi reduc timpul petrecut pentru a-i mulţumi pe alţii, doare tot mai puţin respingerea unor oameni, abandonul altora, umilinţa, nedreptatea sau trădarea.

Cred că în momentul în care ajungi să faci pace cu tine, să te ierţi pentru ceea ce nu ai ştiut să faci în trecut, dar ai învăţat să faci astăzi şi începi să îi ierţi şi pe ceilalţi, rănile tale se vindecă, îţi devii tu ţie prioritate și înţelegi că acţiunile celorlalţi au legătură cu rănile lor, nu cu cât de demn sau nu eşti tu, ca om, de a primi iubire.

Când am realizat că atrag în viaţa mea un anumit tipar de oameni, că o fac pentru că am în spate nişte lucruri adânc îngropate şi pentru că mi-e frică de singurătate, atunci am putut să schimb felul în care gândesc, felul în care mă comport, ceea ce simt şi intensitatea emoţiilor mele. Atunci mi-am jurat mie fidelitate și mi-am promis că îmi voi oferi tot ceea ce am nevoie dar n-am ştiut să-mi dau și am aşteptat toată viaţa să îmi ofere alţii.

Sunt în continuare în procesul de împrietenire cu sine, de asumare a propriei persoane, dar azi mă simt echilibrată şi scriu asta acum pentru că vreau să inspir şi să îndemn către vindecare, pentru că am văzut eu însămi cum, la fel ca rănile externe şi rănile interne se vindecă şi se cicatrizează.

Inainte de a începe să mă vindec, am fost bântuită de overthinking, am trăit o bună vreme epuizată de la despicat firul în patru, de la gândit la intensitate maximă, de la simţit emoţii intense şi o imensă neputinţă. Nu puteam să văd de unde să mă apuc şi ce să fac cu mine însămi pentru ca suferinţa mea să fie mai puţin intensă.

Da, eu psihologul, nu aveam soluţii pentru mine însămi. Nici noi, psihologii, nu ştim ce să facem în diverse situaţii, nu ne-a dat nimeni la naştere vreo superputere, nici magie nu ne-au învăţat în facultate, aşa că aplicăm ceea ce ştim, până când ceva funcţionează. În unele cazuri nu merge nimic, pentru că ne-am dezvoltat nişte mecanisme de supravieţuire atât de puternice, încât ajungem să fim perfect funcţionali şi capabili să îi ajutăm pe alţii, chiar dacă noi nu suntem atît de în contact cu noi înșine.

Eu am mers la psihoterapie ani întregi, la şedinţe de grup dar şi la şedinţe individuale, însă mecanismele mele de supravieţuire, de protecţie, au fost atât de eficiente, încât nu mi-au permis să sparg porţile cetății mele interioare, să mă doară procesul, pentru ca apoi să mă bucur de ceea ce este înăuntru.

Contrar judecăților unora, asta nu mă face un psihoterapeut mai puţin bun, ba din contră, astfel pot recunoaşte mai ușor mecanismele clienţilor mei şi ştiu cum să îi ghidez să spargă barierele ca să se conecteze cu ei înşişi. Acum, că ştiu şi cum să mă vindec, pot fi și un exemplu.

Azi ştiu ca vindecarea și puterea vin prin vulnerabilitate, vin atunci când priveşti în tine şi nu-ţi mai este frică să te arăţi aşa cum eşti, uman, imperfect, rănit, cu traume, vin atunci când priveşti înăuntru şi nu-ţi mai este ruşine cu tine. Asta înseamnă să îţi asumi propria existenţă.

Ceea ce pot spune în calitate de om care se vindecă, este cât de bine mă simt eu cu mine şi că, salvator de meserie, îmi doresc ca orice alt om din lume să poate simţi asta. Nu ştiu să explic ce este, doar simt, iar simţitul ăsta vine ca urmare a faptului că am început să îmi asum greşelile trecutului, să mă expun, să îmi dau jos măştile ca să-mi văd eu mai întâi propria faţă, şi am făcut asta în timp ce m-am scris pe mine într-o nouă carte, care urmează a fi publicată. Recunosc, mi-e puţin frică, nu scăpa nimeni de critică şi judecată, dar felul în care mă voi simţi, pusă fiind în astfel de situaţii, îmi va spune cât sunt acum de asumată. Iar dacă mă va durea, mă voi întoarce către mine pentru a-mi îngriji și mai mult rănile, până când ele vor fi vindecate.

Vorbesc despre lucrurile astea deoarece ştiu că vulnerabilitatea mea e şi vulnerabilitatea ta, că singurătatea mea e şi singurătatea ta, că rana mea de respingere e şi rana ta de respingere şi pentru că îmi propun ca de azi să promovez autenticitatea şi vulnerabilitatea. Eu cred că ajută mai mult ca oamenii să ştie că, deşi sunt psiholog, împărţim aceleaşi răni şi suferinţe, pentru că în spatele măştilor suntem cu toţii aceeași energie. Mă gândesc că poate exemplul meu personal e mai valoros decât îndemnul pe care ţi l-aş putea da din spatele statutului de psihoterapeut.

De azi nu mai sunt Andreea, psihoterapeutul, de azi sunt Andreea, cea imperfectă, care îşi asumă atât calităţile, cât şi defectele, care îndeamnă la acceptare de sine, la compasiune, la iubire, la vindecare.

Hai să ne asumăm împreună vulnerabilitatea!

 

 

 

 

Dezvoltare personală

Dragostea nu doare, doare lipsa ei…

septembrie 11, 2019

Merg încet pe drumul ce duce spre cabinet, merg şi mă bucur. Mă bucur de soarele de septembrie, ce încă mă mai mângâie şi mă alintă, de verdele frunzelor în care razele se reflectă, de mirosul primelor zile de toamnă, de propria mea existenţă. În mintea mea e linişte, e pace, e calmul ăla pe care l-am aşteptat luni întregi, despre care ştiam că e acolo, dar pentru care nu ştiam cum să deschid uşa, ca să îl primesc în casa sufletului meu. Am reuşit până la urmă, aşa cum reuşesc eu de fiecare dată, într-un mod inconştient, nicidecum trează şi prezentă, semn că sunt ghidată de o forţă universală puternică, ce mă salvează şi mă protejează în fiecare moment.

Merg şi mă gândesc cât sunt de privilegiată că pot să fiu prezentă, că sunt în mine, că pot fi conştientă de propriul meu eu, de trupul meu, de energia mea. Şi ce bucurie să pot simţi prezentul… un zâmbet mi se conturează pe faţă, ca şi cum ar vrea să transmită că nu există clipă mai frumoasă decât clipa prezenta. Mă uit pe sus la frunzele ce au început să se usuce pe margini, pregătindu-se să cânte imnul nuanţelor tomnatice, mă uit pe jos la asfalul încă uscat şi fierbinte, puţin murdar, mă uit în stânga la casele modeste cu porţi de fier, maro, şi în dreapta, la maşinile parcate – fiare colorate, ce dau impresia de abandon.

Văd, printre maşini, o adolescentă ce se opreşte pentru o clipă, cu mâinile acoperindu-şi gura, ca şi cum ar vrea să blocheze acolo cel mai dureros şi aprig ţipat, care ameninţa să iasă. E ţipătul ăla de durere în lipsa, îmi spun, oricât de departe aş fi, pe ăla pot să-l identific, îi simt vibraţia, îi simt puterea, ştiu că e acolo, gata să sfâşie suflete.

Merg către ea, nu stau pe gânduri. “Eşti bine?”, o întreb. “Nu…”, îmi răspunde, cu vocea plânsă, tremurândă. Îmi pun mâna pe braţul ei şi încet, încep să o mângâi. O ating cu compasiune, în timp ce o privesc în ochii mari, albaştri, şi văd cum îi şiroiesc lacrimile printre gene. Sunt incapabilă de mai mult, şi mă întreb în mintea mea, ce pot să-i spun unei fete de liceu, ce îşi planage inima pe stradă, cu o mână sprijinită de o maşină, că nu cumva să cadă şi să se facă bucăţi mici, şi cu cealaltă la gură, ca să blocheze urletul sălbatic al suferinţei, ce vrea neapărat să iasă din adânc.

Simt cum încep să mă critic, cum pun presiune ca să scot la suprafaţă psihologul din mine, nu vezi că fata suferă, salveaz-o, o laşi aşa, ce-ai, eşti nebună? Dar nu îmi iese nimic pe gură, doar stau lângă ea şi o mângâi. Poate că despre asta este vorba, poate nu trebuie să spui nimic în astfel de clipe, poate cel mai mult contează pentru ea că sunt prezenta, că sunt aici, în momentul ăsta critic, când arde, când doare, când ustură, când nu e nimeni altcineva să îi conţină suferinţa şi poate fata asta nu are nevoie de mine ca să îi spun că va fi bine, ca să o scot din suferinţa, ci poate că are nevoie de o prezenţă umană, de un umăr pe care să plângă, de cineva care să o sprijine pentru câteva secunde şi care să îi valideze ceea ce simte.

“Ai nevoie de o îmbrăţişare?”, întreb” Daaa” îmi răspunde, ca şi cum asta i-ar fi pansamentul. Deschid braţele, o cuibăresc acolo în tăcere şi o mângâi pe spate, în timp ce corpul ei se zbuciumă iar ea plânge tot mai tare. “E ok se simţi aşa”, îi spun în timp ce o mângâi pe păr, aşa cum m-am mângâiat pe mine când am suferit singură, pe nevăzute. E frumoasă, e atât de frumoasă fata, regret că suferă, dar ştiu că suferinţa are rolul ei şi că din durerea asta renaştem, că durerea asta, dacă îi dăm voie să fie, ne vindecă, ne transformă, ne face mai puternici.

“Mulţumesc, mulţumesc mult!” îmi spune, ca şi cum începe să funcţioneze medicamentul. “Orice ar fi ceea ce te face să suferi, să ştii că va veni o zi în care o să se vindece”, ii spun. Ea mi se uită în ochi, cu o tristeţe ce aproape că mă sfâşie şi îmi spune, spontan şi fără să ezite: “nu cred că suferinţa din dragoste se vindeca vreodată”. ”O să vină un moment în viaţa ta în care o să te iubeşti tu pe tine atât de mult încât nu o să mai ai nevoie de iubirea nimănui din exterior”, îi spun. Îmi mulţumeşte iar, intr-un mod sincer, autentic, pur, şi ne îndepărtăm una de alta, încet. Nu ştiu cum o cheamă, nu ştiu câţi ani are exact, nu ştiu cine este. Nu mă interesează identitatea ei, ceea ce contează e conexiunea energetică, faptul că am fost acolo, pentru câteva clipe, una pentru alta, om la om, asta e important. Si nu cred că eu am apărut în calea ei pentru a-i alina suferinţa, ci cred ca ea a apărut în calea mea pentru a-mi spune că acum pot fi acolo pentru o inimă frântă, că m-am vindecat.

În momentul ăsta al vieţii mele, eu cred că orice rană se vindecă, dacă e bine îngrijită şi că îngrijirea cea mai bună e cea care vine din sine, nu din exterior. Şi mai cred că dragostea vindecă, nu răneşte, că dragostea pune pansamente, nu sfâșie, că dragostea bucură, nu întristează. Nu cred că dragostea doare, cred că doare lipsa ei. Oamenii nu suferă din iubire, ci din neiubire mor. Mi-au trebuit 33 de ani şi multe suferinţe ca să înţeleg că nimeni nu mă poate iubi dacă nu mă iubesc eu. Sună cliseic, dar pe cât de bine ştiam teoria, pe atât de prost am stat la capitolul „integrat ceea ce ştiu”. Am ajuns la concluzia că ştim multe la nivel raţional, dar simţim atât de puţine la nivel emoţional…

Mie mi-au trebuit 33 de ani şi multă durere ca să învăţ cum să mă iubesc cu adevărat şi să îmi vindec rănile din interior. Până când nu m-am acceptat pe mine, aşa defecta cum sunt, nu m-am putut iubi necondiţionat. Dar azi o fac şi sunt bine, trăiesc aici şi acum şi mă bucur de tot ceea ce îmi e dat. Ştiu că şi ea va fi bine, adolescenta de pe stradă, cu ochi albaştri, cu păr blonduţ, bogat şi lung, va veni momentul în care inima i se va regenera, pentru că orice rană se cicatrizează, si pentru ca iubirea vindeca, nu răneşte. Iar ea o va găsi, în interiorul ei, cândva.

Eu mi-am vindecat rănile într-un proces despre care am să vorbesc cândva, când voi simţi. Procesul meu a început cu a-mi scrie propria viaţă şi a continuat cu şedinţe de hipnoză, care m-au transformat. Nu ştiu cum de mi-a scăpat din vedere hipnoza si puterea ei, în toată perioada mea de sfârşeală şi de chin, atâta timp am căutat soluţii pentru vindecare, iar asta era în fata propilor mei ochi… Cumva am uitat că am formare in hipnoză, că am învăţat să practic, am uitat ce înseamnă şi ce efecte incredibile poate avea. Cred, totuşi, că lucrurile se întâmplă cu un scop, şi că, dacă nu mi-a venit în minte asta până acum, este pentru că probabil durerea pe care am simţit-o a avut rolul de a mă învăţa ceva.

Eu am vindecat părţi din mine, părţi rănite, care m-au durut, şi mă consider privilegiată pentru că am reuşit să fac asta şi pentru că am găsit metodele cele mai rapide de a mă transforma. Acum vreau să vindec mai departe, în modul ăsta rapid pe care l-am redescoperit şi pe care l-am încercat eu însămi, în care cred nespus de mult. Aşa că am deschis sezonul de hipnoterapie şi, până la lansarea cărţii mele în care îţi vorbesc despre procesul prin care am trecut eu însămi, te aştept cu drag la cabinet. Pentru programări şi informaţii suplimentare despre hipnoterapie şi efectele ei uimitoare, trimite email pe contact@artaeducatiei.com

 

Dezvoltare personală

Când te simți trist, întoarce-te către iubire! Iubirea este vindecătoare

aprilie 20, 2019

Eu cred în iubire. Cred că este cel mai puternic sentiment de pe pământ. Cred că iubirea te vindecă, aşa cum te poate ucide lipsa ei. Cred că iubirea este salvarea oricăruia dintre noi. Cred că iubirea ne uneşte şi ne dă apri şi ne face să zburăm. Cred că prin iubire putem înfăptui tot ceea ce visăm.

Iubirea dărâma orice “nu pot” şi orice „imposibil” care ies în calea ei. Iubirea este tot. Ne întoarce la esenţa, ne face atenţi la noi.

Eu cred că pentru a fi fericit e important să umbli la butoanele sufletului tău şi să te setezi pe frecvenţa iubirii. Iubirea există în fiecare dintre noi. E în mine, e în tine, e în oamenii din jur. Trebuie doar să ne conectăm la ea pentru a ne bucura de viaţă.

Iubirea este atât de puternică încât se ascunde chiar şi în acela pe care-l crezi a fi cel mai rău om de pe pământ. Sub orice mască se ascunde un miez al iubirii. Dacă îţi dai voie să te conectezi la iubirea din tine, te poţi conecta la iubirea din orice om, oricât de adânc este ea ascunsă în sufletul fiecăruia.

Până la a ajunge să vezi iubirea în ceilalţi, e important să înveţi să vezi iubirea din tine.  Doar conexiunea cu tine te face să simţi că trăieşti. Restul e nebunie, e parfum.

Iubirea de sine te face să iubeşti orice. Dacă nu te iubeşti pe tine, nu poţi iubi nimic. Dacă nu îţi accesezi iubirea interioară, nu trăieşti, doar supravieţuieşti.

E mai uşor să gândeşti negativ decât pozitiv. E mai uşor să critici decât să apreciezi. E mai uşor să judeci decât să accepţi. E mai uşor să te împotriveşti decât să te laşi purtat de val, e mai uşor să simţi ură, nedreptate, tristețe, furie şi supărare decât să îţi dai voie să simţi iubire.

Opusul iubirii este frica. Frica ne duce către ură şi invidie, furie şi resemnare. Frica e cauza oricărei dureri, a oricărei probleme pe care o avem. Frica stă la baza dezechilibrului şi a nefericirii fiecărui om.

Uneori lumea pare ostilă, iar oamenii par că nu ne acceptă, că ne resping, că profită dacă ne arătăm vulnerabili. Credem că a-ţi arăta iubirea e o dovadă de slăbiciune care ne va duce apoi la o suferinţă în plus. Dar noi dăm însemnătate lucrurilor. Noi le dăm putere, noi ataşam emoţii fiecărui gând. Noi ne creăm realitatea. De ce să nu ne creăm o realitate bazată pe iubire atunci?

Da, când priveşti lucrurile cu iubire devii vulnerabil. Şi când eşti vulnerabil poţi fi mai uşor rănit. Dar vulnerabilitatea asta nu e dovadă de slăbiciune, e o dovadă de curaj. Să poţi să îţi porţi adevărul cu mândrie şi să îţi arăţi rănile, să le accepţi, să le îngrijeşti, asta este dovadă de curaj. Iubirea este dovada supremă de putere.

Dacă te conectezi la iubirea din tine, atunci deţii cea mai puternică armă din univers. Iubirea vindeca şi cea mai profundă rana de pe pământ. Iubirea trece dincolo de negativ și de tristețe. Trece dincolo de orice rău.

Cum ar fi, când simţi că urăşti pe cineva, să te opreşti puţin şi să îndrepţi către persoana respectivă o doză de iubire? Cum ar fi când simţi că eşti dur cu tine să te opreşti şi să îmbrăţişezi tu pe tine cu iubire? Cum ar fi să priveşti cerul într-o zi senină şi să te umpli cu iubirea data de faptul de a trăi?

Noi, oamenii, ne antrenăm atât de mult în critică şi judecată şi disperare şi ură şi gelozie şi răzbunare şi furie şi frică, încât nici nu mai ştim ce înseamă cu adevărat să iubim. Şi ne e greu să ne conectăm la sursa asta minunată care se află în fiecare dintre noi.

Nu mai contează ce ai făcut până acum, cum ai trăit până acum, ce ai simţit până acum. Astăzi e ziua în care ai ocazia de a-i da o nouă şansă iubirii. Opreşte-te din ceea ce faci, aşează-te într-un loc confortabil şi conctează-te la sursa din tine. Aminteşte-ţi de un moment din viaţa ta în care ai simţit iubire. În ce context a fost? Ai simţit iubire pentru tine, ai simţit iubire pentru ceilalţi? Lasă vibraţia să te cuprindă şi bucură-te de sentimentul acesta pentru cât mai mult timp. Poate că azi îţi vine greu să păstrezi vibraţia mai mult. Dar antrenându-te în a simţi iubirea, vei ajunge să o faci starea ta naturală, iar realitatea ta se va transforma complet atunci.

Iubirea este bucurie, iubirea este uşurinţă, este îngăduinţa, este căldura, este siguranţa, este adevăr, este confort, este încredere, este cunoaştere, este autenticitate, este asumare, este creştere, este creaţie. Iubirea este a fi, a trăi.

Cum ar fi dacă de azi ne-am da voie să iubim, să ne bucurăm, să trăim, să ne conectăm, să zâmbim, să fim prezenţi, să simţim, să ne alintăm, să privim viaţa cu căldură, dintr-un loc al păcii, al îngăduinţei, al bunătăţii, al blândeţii?

Cum ar fi dacă ne-am da voie să fim recunoscători, să mulţumim, să ne îmbrăţişăm, să ne prindem de mână, să ne bucurăm unii de alţii şi unii pentru ceilalţi?

Cum ar fi dacă ne-am da azi voie să fim fericiţi pentru că trăim, pentru că suntem, pentru că universul ne-a adus împreună, pentru că am reuşit, pentru că ne-am eliberat, pentru că iubim, pentru că ne iubim, pentru că suntem iubiţi?

Poate că viaţa ar decurge mai lin şi poate că universul pe care ni l-am crea ar fi mai aproape de cum ne dorim şi de cum avem nevoie fiecare dintre noi. Iubirea este totul şi este în fiecare dintre noi. Hai să ne conectăm la ea!

Dacă treci printr-o situație dificilă, dacă te simți copleșit și ai nevoie de un ghid care te-ar putea ajuta să treci prin asta, eu sunt aici pentru tine. Trimite-mi un email pe contact@artaeducației.com şi stabilim împreună ședințele de psihoterapie.

Iar dacă vrei să descoperi ce ănseamnă fericirea, cartea Trăieşte autentic! Descoperă secretul fericirii, îți dezvăluie toate resursele prin care poți să îţi găseşti echilibrul şi să te transformi într-un om cu adevărat fericit. Citește detalii despre carte aici.

Fii la curent cu noutățile pe paginile de Facebook dând like paginilor Psiholog Andreea Săvulescu şi Arta Educaţiei.

Te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

 

 

Dezvoltare personală

Cele mai comune 2 tipuri de femei

martie 16, 2019

În şedințele mele de psihoterapie și coaching dar și în interacțiunea cu femeile care mă urmăresc pe blog, am identificat două tipuri principale de femei. Când vine vorba de relații, de atragerea bărbatului potrivit, de crearea unei relații fericite și echilibrate bazate pe atracție și respect, de consolidare a unei căsnicii, avem femeia victimă și femeia sirenă.

Femeia victimă este femeia profund nemulțumită de soarta ei, cea care se plânge de ceea ce NU face bărbatul pe care îl dorește ea, de cât este el de absent și dezinteresat de persoana ei, de lucrurile care îi lipsesc, de nevoile care nu îi sunt îndeplinite. Este femeia aceea vocală, dar care nu face nimic pentru a fi fericită. Este femeia pasivă pe lângă care trece tipul și care ajunge la vârsta adultă să realizeze că și-a irosit viața fără să fi iubit, fără să fi simțit plăcerea și bucuria de a avea un bărbat care să îi dea atenție.

Femeia sirenă este femeia aceea care pare că dintr-o privire cucerește ACEL bărbat pe care îl vor toate, este femeia care își asumă propria feminitate, care dacă simte că bărbatul de lângă ea nu îi este potrivit alege să meargă mai departe. Este femeia care se îmbunătățește constant, care se construiește pe sine, care investește în ea și în expansiunea ei. Este femeia care se conectează cu sine și care reușește să atragă în viața ei bărbatul care să o respecte și să o venereze în fiecare minut. Este acea femeie magnetică ce ne face să ne punem întrebarea “care e secretul ei?”.

Care dintre ele crezi că are șanse mai mari la fericire și la o viață împlinită?

Care dintre ele crezi că se simte demnă, are parte de iubire și se lăsă iubită?

Care dintre ele crezi că, la finalul vieții sale, va avea zero regrete?

Exact. Femeia sirenă, cea care alege să se pună pe primul plan. Cea care alege să fie fermecătoare și să ademenească exact acel bărbat care să i se potrivească mănușă. Această femeie nu are neapărat un talent înnăscut, dar ea alege să descopere tainele din spatele seducției, ea alege să cunoască secretele atractivității, ea studiază despre mințea umană pentru a înțelege limbajul bărbatului. Ea investește în propria ei fericire. Ea investește în iubire.

O femeie victimă se poate transforma într-o femeie sirenă, printr-o alegere. Prin alegerea de a se pune pe ea pe primul loc. Pentru că dacă ea nu o face, nu o va face niciun bărbat.

Dacă te doare, iar experiențele tale legate de a cuceri bărbații care îți plac se învârt în jurul sentimentului de respingere, dacă ești într-o relație și bărbatul de lângă tine nu te mai tratează cu interes, dacă te simți epuizată pentru că crezi că ai făcut totul pentru el, iar el nu face nimic, atunci fă tu ceva pentru tine și ieşi din starea de victimă ACUM!

Astăzi îți ofer oportunitatea de a ieși din starea de victimă și de a participa la Worshop-ul meu, “Atracția în relația de cuplu”. Astăzi ai șansa de a face ceva și de a-ți schimba cursul vieții prin înțelegerea unor mici lucruri care fac diferența și care te ajută să devii acea femeie magnetică!

De ce spun șansa?

Pentru că acest workshop nu va mai fi susținut pentru mult timp. În scurt timp vei avea acces la informațiile din workshop doar pe parcursul a mai multe ședințe de coaching, în privat. Acest workshop îți oferă posibilitatea de a afla informații despre atracție pe parcursul a doar 3 ore, într-un cadru securizant. Aici vei întâlni femei cu care vei rezona și te vei bucura de suport și de susținere. Femeile care au participat până acum la workshop s-au conectat foarte bine și au învățat unele din experiențele altora și ai această posibilitate și tu!

Încă te mai gândești?

Atunci am să îți reamintesc că suferința este oprională și că menirea ta în viață este să fii o sirenă, nu o victimă. Iar drumul devenirii tale costă doar 150 de lei. Mai sunt doar 5 locuri în sală, așa că ia decizia asta pentru tine ACUM!

Link de înscriere: https://bit.ly/2TIrgYG