Browsing Category

Dezvoltare personală

Dezvoltare personală Evoluţie personală Încredere în sine Relaţii interumane

Să ne arătăm autentici este normalitate, nu o dovadă de curaj

februarie 14, 2020
Să ne arătăm autentici este normalitate, nu o dovadă de curaj

Cândva, în trecutul meu nu foarte îndepărtat, am trăit o zi în care m-am desprins de tot ceea ce aveam în jurul meu şi am privit, pentru prima dată în viată, adânc în mine. Atunci m-am văzut cu adevărat. Atunci, după ce am dat deoparte tot ce nu era al meu, am înţeles cine sunt, cum sunt şi m-am acceptat. Aceea a fost ziua în care m-am iubit cu adevărat, ziua în care am început să scriu primele pagini în cartea vieţii mele. O carte care, în doar două luni de la lansare, a ajuns în mâinile şi inimile a zeci de mii de oameni, pe care i-am îndreptat, sper, către ei înşişi.

Pentru că sunt impresionați, unii oameni îmi scriu mesaje drăguţe, autentice, calde, în care îmi mulţumesc că exist, îmi spun că au conştientizări, că au început psihoterapia sau că au vindecat o rană din trecut. Însă ceea ce mi se transmite cel mai des este faptul că sunt o curajoasă pentru că m-am deschis, m-am expus şi am vorbit despre experienţele mele. Ochii mei citesc foarte des cuvântul curaj, urechile mele aud constant cuvântul curaj, sunt adesea felicitată pentru curaj, aşa că în ultima vreme, în mintea mea a fost tot mai prezent cuvântul acesta, curaj.

Şi pentru că sunt foarte atentă la mine şi la emoţiile mele în diverse contexte ale vieţii, m-am îndreptat puţin către acest curaj, ca să aud ce vrea să-mi spună el. Are vreun rol, îmi trezeşte vreun sentiment? Pentru mine emoţiile sunt un barometru, un indicator, aşa că am învăţat să fiu în contact cu ele deseori, prin urmare, m-am întrebat de ce oare acest cuvânt, curaj, nu îmi provoacă mândrie, aşa cum oamenii îmi transmit că ar trebui să simt? Şi ce simt eu de fapt?

Aşa am ajuns la concluzia că nu simt nimic faţă de acest cuvânt. Că, pentru mine, să fiu eu însămi nu este o dovadă de curaj. Şi că noi numim curaj autenticitatea, ceva ce e firesc, ceva ce ar trebui să fie natural. Faptul de a fi noi înşine şi de a ne arăta lumii aşa cum suntem, faptul de a ne iubi şi de a vorbi despre experienţele noastre, faptul de a ne asuma imperfecţiunile şi de a ne trata cu blândeţe, faptul de a ne identifica cu natura noastră umană, asta nu ar trebui să fie curaj, ci normalitate.

Noi suntem cei care dăm o anume conotaţie acestui cuvânt, cuvintele sunt doar cuvinte, oamenii le fac negative, pozitive, rele, bune, rusinoase, dureroase. Ne dăm cel mai bine seama de asta privind către copii, ei pot rosti cuvinte pe care noi le considerăm vulgare şi o fac râzând. Copiii se amuză, pentru ei cuvântul nu e nimic mai mult decat atât, adulţii sunt cei care le transmit că unele sunt ruşinoase, altele nepotrivite, interzise chiar.

Faţă de curajul ăsta al meu, eu simt neutralitate, nu cred că am făcut ceva deosebit. Dar mă întreb, oare cât suntem de speriaţi dacă trăim vieţi în care jucăm roluri, doar ca să primim validare, apreciere şi iubire? Şi cât de iubire este iubirea pentru care trebuie să fim altcineva? Şi cât de iubire este iubirea pe care o cerşim? Şi cât de viaţă este viaţa în care trebuie să fim, până la capăt, actori?

Eu am trecut prin procesul meu de autocunoaştere şi de iubire de sine şi nu am cuvinte să descriu ceea ce simt  acum, cât de în armonie cu mine am ajunsă să trăiesc. Sper doar că transmit. Azi cred că a nu trăi în acord cu noi înşine înseamnă a ne complica şi mai cred că depunem un mai mare efort pentru a ne preface decât pentru a ne transforma, sau mai bine zis pentru a ne reconecta cu cine suntem noi cu adevărat și a ne arăta așa.

Dar mă ştiţi, eu sunt o idealistă, e ceva ce mă caracterizează, e ceva al meu. Eu visez şi nimeni niciodată nu îmi va lua această abilitate, aşa că daţi-mi voie să visez în continuare că va veni şi ziua aceea în care toţi oamenii se vor trezi, se vor iubi şi vor simţi şi ei că a ne dezbaraca de hainele unei vieţi trăite în minciună nu ne va face să ne îmbolnăvim de la frigul de afară, ci ne va vindeca prin căldura pe care noi înşine o emanăm din interior către exterior.

Eu cred şi simt că adevărata libertate vine atunci când nu mai fugi, când nu te mai ascunzi, când vorbeşti despre cine eşti, despre ce greşeli ai făcut, despre locul de unde vii, despre oamenii care te-au influenţat şi care au avut un rol în a te aduce în acest punct şi când devii dispus să îți asumi că aşa eşti în acest moment al vieţii tale, fără ruşine şi fără frica de gura lumii, pe care noi înşine, prin a ne ascunde, o alimentăm.

De fiecare dată când ascundem ceva, cedăm din puterea noastră şi din libertatea cu care ne-am născut. Atunci când evităm, când nu vorbim despre experienţele noastre, despre durerile noastre, despre alegerile cu care nu ne mândrim, despre oamenii pe care îi iubim, despre oamenii pe care îi urâm, despre amanţi, despre cei ce nu mai sunt, despre rude care nu au fost conforme neamului din care provenim, de fiecare dată când ascundem, când ne ascundem, când mințim, când ne mințim, ne rănim pe noi înşine, îi rănim pe cei din jur şi rănim și generaţiile care vin.

Eu cred că acest curaj de a vorbi despre cine suntem, nu ar trebui să mai fie numit curaj. Curajul este împotriva fricii, de ce să-mi fie frică să fiu eu? Nu pierd pe nimeni dacă mă expun, ba din contră, mă câştig pe mine, iar eu, în propria mea viaţă, sunt comoara mea cea mai de preţ. A mă arăta lumii aşa cum sunt este ceea ce îmi dă libertatea, nu fuga, nu prefăctulul că nu există, că nu s-a întâmplat, că n-am trăit şi n-am simţit. Evitarea este falsă libertate, e viaţă irosită, nu viaţă trăită. Eu îmi iubesc viaţa prea mult pentru a-mi permite să o irosesc, nu știu încă dacă voi mai avea și alta, dar cred că asta pe care o am merită toată atenția mea. Așa că eu aleg să mă arăt așa cum sunt.

Pe mine m-a ajutat să vorbesc despre faptul că nu m-am simţit iubita când eram mică pentru că nici părinţii mei nu au ştiu ce am avut nevoie, nici eu să cer. Şi mă ajută să vorbesc despre faptul că m-am simţit inferioară şi indacvată şi grasă şi urâtă şi proastă uneori. Mă ajută să recunosc că am fost săraci, că, așa cum suntem toți dar ne e frică să recunoaștem, am fost și eu furioasă pe părinţii mei, că uneori m-am simţit atât de rănită încât am strivit cu vorbele oamenii care m-au făcut să sufăr, ca să sufere la rândul lor.

Pe mine mă ajută să recunosc că am greşit, că m-am simțit abandonată şi că am abandonat, că am înşelat, că am cerşit iubirea unor bărbaţi care nu se puteau iubi nici măcar pe ei, dar care până la urmă tot pe mine m-au considerat răufăcătorul din vieţile lor, că primul bărbat pentru care am simţit iubirea aia autentică nu a vrut să avem o relaţie asumată şi cu toate astea, deşi nu mai ştim nimic unul de celălalt, eu îl respect în continuare şi că, dacă m-aş întoarce în trecut ştiind lucrurile pe care le ştiu acum, tot aș așege să-l iubesc şi nu aş regreta, cum nu regret nici azi, ba chiar m-aș bucura că am trăit ceva atât de furmos și de intens.

Pe mine mă ajută să fiu eu și să nu-mi pese de ceea ce cred ceilalți, pentru că, la sfârșitul zilei, eu știu că judecățile pe care ei le emit vin din proiecțiile lor. Și mă ajută să visez la ziua în care vom ajunge să fim cu toții noi înșine fără teamă, înțelegând că a ne arăta autentici este ceva normal.

Poate că asta ne-ar ajuta pe toţi. Să vorbim. Să simtitm. Să recunoaştem. Să arătăm, Să ne arătăm. Să ne eliberăm. Fără să considerăm că asta este curaj.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Photo by Annie Spratt on Unsplash

 

Dezvoltare personală Evoluţie personală Iubire de sine

Când ești ocupat nu ai loc nici pentru tine în propria viață

ianuarie 29, 2020

Daca esti ocupat nu ai loc nici pentru tine in propria viata

Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu ceva vreme ce fac, ţi-aş fi spus că am atâtea lucruri de rezolvat încât nu-mi ajunge timpul nici să îţi rapund la întrebarea asta. „Sunt ocupată”, ţi-aş fi răspuns, am treabă, lucruri de rezolvat, probleme de soluţionat, liste to do de bifat. Numai că seara, când mă uitam pe acele liste, task-urile mele tot nu erau bifate. Pentru că timpul chiar nu-mi ajungea, deoarece asta era realitatea pe care eu o exprimam şi o manifestam. Şi clar era una nesatisfăcătoare şi epuizantă.

Mult timp am fost frustrată din cauza asta, aşa că într-o zi m-am oprit puţin, m-am uitat către mine şi m-am întrebat de ce am oare această relaţie defectuoasă cu timpul şi cum aş putea ca dintr-un duşman să mi-l transform într-un prieten? De ce oare unii oameni nu sunt ocupaţi şi totuşi le ies atât de multe lucruri? Cum fac acei oameni de se împacă bine cu aceleaşi 24 de ore din zi pe care le avem cu toţii? Şi, de ce, pe de altă parte, există atâţia oameni ocupaţi şi indisponibili?

Atunci când doresc să îmbunătăţesc un aspect din viaţa mea, tind să iau în calcul atât nivelul individual cât şi planul global, pentru că ştiu că eu creez, menţin şi atrag în viaţa mea situaţii şi oameni care întreţin acel aspect şi în acelaşi timp ştiu că gândurile noastre, comportamentele, concepţiile, pot fi foarte uşor preluate, trensferate şi perpetuate. Până la urmă, suntem toţi aceeaşi energie şi ne influenţăm, uneori cu voie, alteori fără voie, unii pe alţii. Astfel, am identificat câteva cauze ale acestui „sunt ocupat” pe care îl întâlnim la tot pasul în zilele noastre.

Astfel, privind imaginea de ansamblu, am observat că „a fi ocupat” este ca o epidemie în zilele noastre, e ca un trend căruia e important să i te adaptezi, pentru că în acest fel te aliniezi şi eşti integrat în societate. Practic, aceasta „ocupare” îţi asigură satisfacerea nevoii de apartenenţă. Noi, oamenii, avem întipărită în noi această nevoie de a face parte din ceva, de a fi incluşi şi acceptaţi într-un grup, pentru că asta diminuează senzaţia de singurătate. De aceea preluăm comportamente, gânduri şi atitudini care nu ne sunt tocmai benefice, dar pe care ajungem să le integrăm în noi până la identificare, chiar dacă ele ne dăunează.

Am mai observat de altfel faptul că în zilele noastre a fi ocupat este echivalentul lui a fi important. Dacă nu dai de mine, înseamnă că fac lucrui, dacă fac lucruri înseamnă că sunt utilă. Dacă sunt utilă, nu trăiesc degeaba, aşadar existenţa mea e validată. Şi, chiar dacă nu sunt ocupată, găsesc ceva de rezolvat, chiar dacă este un lucru lipsit de importantă.

Aceast ocupat acţionează ca un vortex, care ne acaparează şi în care ne afundăm ca în nisipuri mişcătoare din care nu mai reuşim să ieşim la suprafaţă. De fapt, ajunge să ni se pară atât de normal, încât ne lăsăm prinşi în ele, ca şi cum viaţa nu poate fi trăită şi altfel. Tendinţa în zilele noastre este aceea de a ne plânge, de a ne complica, de a atrage în mod inconştient obstacole, de a fi nemulţumiţi, pentru că, cu cât părem mai ocupaţi şi cu mai multe lucruri de rezolvat, cu atât simţim că suntem mai de folos lumii şi societăţii. Sunt ocupat, deci exist.

Însă de cele mai multe ori, oamenii ocupaţi sunt şi epuizaţi şi nici nu rezolvă atât de multe lucruri precum şi-ar dori şi de aceea se simt neputincioşi şi blocaţi şi într-o continuă nemulţumire de sine. Oamenii ocupaţi mai mult supravieţuiesc decât să trăiască şi sunt ocupaţi în primul rând pentru ei înşişi. De multe ori acest lucru îl folosim ca scuză pentru a fugi de noi înşine şi de ceilalţi. „Ocuparea” ne distrage de la conexiunea autentică. Habar nu avem ce să facem cu noi înşine şi nici unii cu alţii, aşa că folosim asta ca pretext, când de fapt evităm să ne conectăm, evităm să simţim, să primivim în interiorul nostru pentru că nu ştim ce ne aşteaptă. Cine suntem noi fără lucrurile pe care le cunoaştem?

Dacă eşti ocupat şi nu îţi ajunge timpul, înseamnă că de fapt trăieşti într-un dezechilibru energetic. Atunci când nu îţi ajunge timpul, este pentru că nu ştii să îţi împarţi energia. Şi, să fim sinceri, noi, romanii, avem şi mentalitatea asta cum că lucrurile trebuie să fie grele, cum că e nevoie să muncim pe brânci ca să ne merităm banii, ca să avem parte de recunoaştere, ca să fim văzut, apreciaţi, validaţi. Cine nu e ocupat e un ciudat în zilele noastre.

Suntem ocupaţi pentru că nu ştim cum este să nu fim ocupaţi. Pentru noi este un lucru normal să ne zbatem, să depunm efort, să consumăm energie, să cădem epuizaţi, să ajungem la burnout, să fim indisponibili. Nu ştim ce altceva să facem cu timpul nostru. Şi, din păcate, perpetuam această realitate, rămânem blocaţi în ea, îi dăm putere vorbind despre ea, investim în ea energia şi atenţia noastră.

Ocuparea asta acţionează ca o boală care se transmite. Mulţi dintre noi am crescut în familii cu părinţi ocupaţi, care şi-au sacrificat timpul ca să ne ofere ceea ce ei nu au avut din punct de vedere material şi cărora nu le-au mai rămas timp, putere, disponibilitate pentru noi, pentru că aşa au fost timpurile. Aşa că ni se pare ceva normal să fim ocupaţi şi să avem de lucru, noi nu cunoaştem altă viaţă. Este şi un comportament învăţat, cumva am asociat viaţa de adult cu a avea treabă şi cu o anume indisponibilitate legată de alte planuri ale vieţii.

Trebuie să admit că mie să fiu ocupată nu mi-a adus beneficii, aşa că am ales să renunţ la a mai fi fidelă acestui lucru cunoscut şi să merg pe un drum pe care îmi doresc acum să îl promovez şi care vreau să ajungă şi la alţii. Acela al renunţării la vechile tipare, la lucrurile care nu ne aduc beneficii, la conceptele şi comportamentele preluate de la alţii, pentru a ne conecta cu şinele nostru şi pentru a trăi uşor, frumos şi în libertate.

Ceea ce nu ştiu unii oameni este că am putea foarte bine să facem un shift în mentalitate şi că, dacă începem să vorbim despre timp liber, despre a îndeplini lucruile cu naturaleţe şi cu uşurinţă asta vom atrage în realitate. Poate că e vremea să înţelegi că dacă nu eşti ocupat NU înseamnă că eşti neimportant, ci înseamnă că faci munca internă mai mult decât munca externă. Realitatea se creeaza din interior către exterior.

Cele mai frumoase lucruri iau naştere atunci când ne relaxăm, când renunţăm la presiune, când ne predăm, când ne punem o intenţie şi apoi ne abandonăm în mâinile Universului, convinşi fiind că lucrurile se vor aşeza aşa cum e mai bine pentru noi. Succesul este 80% munca interioară şi 20% munca exterioară. Când înţelegem asta şi renunţăm la control şi la teamă, atunci vom înţelege că de cele mai multe lucruri de pe lista noastră se ocupă Universul. Este paradoxal faptul că pentru a primi ceea ce ne dorim e nevoie să renunţăm la dorinţă. Am încredere că fiecare om va ajunge să înţelegea la un moment dat acest lucru.

Recunosc, mă frustrează oamenii ocupaţi şi nefericiţi, care se învârt mereu în cercul ăsta, însă am înţeles că probabil lecţia mea în viaţă este aceea de a accepta ritmul celor din jur, fără să încerc să îi scot de acolo pentru că mă simt eu neputincioasă şi acceptând faptul că îmi pot juca rolul de salvator doar plantând seminţele, şi că, mai departe, dacă ele cresc, cum cresc şi cât, este responsabilitatea fiecăruia. Iar asta mă face şi pe mine să fiu mai puţin ocupată cu alţii.

Şi dacă te-a ajutat acest articol, dă-l mai departe, pentru că fiecare om merită să ştie că poate ieşi din bula „ocupării”, că în loc de efort şi zbatere poate alege oricând să simtă flow, uşurinţă, creaţie, printr-un simplu shift de mentalitate. Lucrurile sunt simple, nouă ne place să le complicăm, aşa că hai să ne întoarcem la esenţa!

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dezvoltare personală Evoluţie personală Iubire de sine

Atunci când îi judeci pe alții, te judeci pe tine

ianuarie 26, 2020
atunci cand ii judeci pe altii, te judeci pe tine

Ce pot spune despre mine este că, printre altele, sunt o persoană “intenţională”, funcţionez foarte bine cu intenţii. Le stabilesc, cred în ele şi apoi le văd cum se manifestă. Una dintre intenţiile mele din ultima perioadă este aceea de a judeca mai putin- ar fi fost nerealist să îmi propun să nu mai judec deloc, întrucât judecata face parte din structura noastră umană. Avem setată în creierul nostru această nevoie de a emite judecaţi de valoare, de a cataloga, de a eticheta, de a compara, deoarece acest lucru ne aduce o oarecare certitudine, ştim cu cine sau cu ce avem de-a face. Astfel, omul sau situaţia nu ne mai provoacă o atât de mare frică, ne simţim mai în siguranţă.

Aşadar, mi-am pus ca intenţie să renunţ cât pot de mult la nevoia asta a mea de judecată şi în acelaşi timp să accept faptul că voi mai avea momente în care o voi face, că asta e natura umană şi că poate nu voi ajunge să fiu niciodată un observator, că voi rămâne un judecător, în esenţă. Intenţiile mele şi felul în care mi-am modelat creierul şi mi-am învăţat mintea să gândească, mă ajută să fiu de multe ori prezentă şi conştientă de gândurile care circulă, aşa că realizez repede când sunt acaparată. Astfel, m-am surprins astăzi judecând nişte oameni şi simtitnd o oarecare bucurie răutăcioasă la gândul că s-ar putea ca o anumită situaţie să le provoace suferinţă.

De fiecare dată când mă observ în astfel de momente, pun stop judecăţii şi mă întorc către mine, iar “de ce fac asta?” este prima întrebare care îmi vine în minte. De ce mă bucur la gândul că unor oameni nu le-ar ieşi nişte lucruri şi asta le-ar produce suferinţă? De cele mai multe ori nu îmi vine imediat răspunsul, aşa că obişnuiesc să îmi las mintea să proceseze întrebarea, având încredere că, la timpul potrivit, inconştientul îl va scoate la suprafaţă.

La scurt timp am văzut pe telefon notificări de comentarii la postările legate de cărţile mele, aşa că mi-am dat răgazul de a citi, lucru pe care nu îl fac prea des întrucât, comentariile fiind foarte multe, de regulă nu îmi apar, pentru că ori nu primesc notificări pentru ele, ori nu mi se încarcă. Uitându-mă, am observat că 95% dintre feedback-uri sunt pozitive, în restul de 5% mi se reproşează că m-am îmbogăţit, ca şi cum să te îmbogăţeşti din munca ta și din experiențele tale de viața este cel mai josnic lucru, că fac marketing, ca şi cum marketingul ar fi furt şi nu tot munca unor oameni, iar unul dintre ele era formulat cam aşa: “nu cumpăraţi aceste cărţi, până şi o adolescentă de 16 ani care scrie într-un jurnal scrie mai bine”.

Evident că mintea mea nu a lăsat să între nimic din asta înăuntru, eu ştiu ce-am scris şi nu mă invadează aceste feedback-uri, aşa că am catalogat din start persoană ca fiind hater. Apoi am avut un insight şi am realizat că judec, aşa că mi-am pus din nou pe STOP judecăţile. Dacă e să fi învăţat un lucru de nepreţuit în ultima vreme, acela este că judecăţile noastre au legătură cu noi înşine şi cu propria viaţă, mai mult decât cu ceea ce face sau ce este omul pe care îl supunem judecăţii. Nu putem vedea în ceilalţi ceva ce nu există în noi înşine. Şi, având asta în minte, m-am îndreptat către mine şi am privit înăuntru.

Mi-am reamintit că elementul comun pe care l-am întâlnit în cărţile pe care le-am citit în ultima perioadă, în audiobook-urile pe care le-am ascultat, în învăţăturile marilor maeştri, în poveştile oamenilor care au reuşit să facă lumea mai frumoasă, este acela că separarea e o iluzie şi că suntem cu toţii o singură energie, că oamenii care ne apar în cale sunt oglinzi, că sunt părţi din noi înşine şi că, dacă ceva nu ne place, înseamnă că e nevoie să vindecăm acel ceva, înăuntru.

Acest hater, aşa cum l-am numit eu, voia să îmi arate faptul că sunt un hater eu însămi, pentru că, cu doar puţin timp înainte mă bucurăm, în imaginaţia mea, de potenţialul rău al altuia. Am înţeles că acea persoană este partea din mine care nu poate să se bucure de succesul şi de fericirea altuia şi mi-am propus să vindec în mine acest lucru.

M-am bucurat totuşi că a fost doar unul, probabil asta inseamna că nici eu nu sunt atât de contaminată de judecată. Am luat partea bună de aici şi cu ocazia asta m-am comparat cu mine însămi, în etape anterioare ale vieţii. Mi-am amintit cum, în urmă cu ceva ani, mă uitam la colegi de-ai mei scriitori, tot din domeniul psihologiei, dezvoltării personale, spiritualităţii, care se bucurau de succes, judecându-i, căutându-le greşelile, vânându-le eşecul,  profund iritată de faptul că unul iar scoate o carte, altul iar scrie un articol, altul iar iese cu ceva în faţă.

Iar energia mea îmi alimenta de cele mai multe ori invidia, frustrarea, neputinţa. Pe măsură ce ei se ridicau, eu mă simţeam tot mai mică, dar vedeam cum se mărește în mine senzaţia de frică, la gândul că oamenii ăştia spun ceva înaintea mea, fac ceva înaintea mea, ies în faţă şi eu rămân în umbră. Şi realitatea mea asta a fost, pentru că mult timp așa mi-am creat-o în imaginaţie. Și, cum am spus mai sus, ceea ce gaândim, se manifestă.

Până într-o zi, când mi-am propus să le dau oamenilor voie să îşi trăiască succesul şi mi-am permis mie să mă eliberez de sentimentele negative ataşate, pentru că am înţeles că atâta timp cât îi invidiez, cât le doresc eşecul, nu voi reuşi să am succes vreodată. Şi am început să mă setez pe faptul că e loc pentru toată lumea, că e abundenţă de idei şi de creativitate, că, şi dacă avem aceeaşi idee, felul în care o spunem e cu siguranţă altul şi că, ce-i al meu e al meu, ce e al lor e al lor, că poate calea mea e separată.

Şi, treptat, hranindu-mi mintea cu aceste gânduri, am reuşit să schimb şi sentimentul din spate şi am observat că încep să simt apreciere pentru oamenii ăştia, că le recunosc şi le respect munca, ba, mai mult, am început să mă bucur văzând că ei reuşesc, că ceva le iese, pentru că ştiu că nu suntem inamici ci suntem toţi aceeaşi energie şi că lucrăm împreună la a schimba omenirea, fiecare într-un fel propriu.

Când am început să simt asta, am renunţat la rezistenţă. Şi când n-a mai fost rezistenţă a fost flow, a fost curgere, a fost alunecare, a fost naturaleţe, a fost creativitate, a fost creaţie. Am înţeles că nu există inamic extern, că cel mai aprig inamic e înăuntru, am înţeles că nu succesul altuia mă ţine pe loc, ci propria mea minte, am înţeles că adesea am folosit ceea ce este în afara mea drept scuză ca să îmi justific lipsa de evoluţie, nefericirea şi eşecul, în loc să îmi asum responsabilitatea pentru propria mea viaţă.

Acum sunt împlinită, însă ştiu că aceasta “vindecare” e un proces care e posibil să nu se termine niciodată, de aceea accept lucrurile, situaţiile şi oamenii pe care mi-i trimite Universul şi de fiecare dată când ceva nu-mi place, mă întorc către mine şi îmi asum puterea şi responsabilitatea pentru propria mea viaţă, ştiind că, cu cât îi judec mai puţin pe alţii, cu atât mă judec mai puţin pe mine însămi.  De aici vine puterea, din a renunţa la judecată.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Dezvoltare personală Evoluţie personală Gândire pozitivă Încredere în sine Iubire de sine

Cum să NU mai fii prizonierul minții tale

ianuarie 12, 2020
cu7m sa nu mai fii prizonierul mintii tale

Eu nu cred în îndemnul trezeşte-te la realitate, pentru că ştiu că fiecare om îşi creează exteriorul cu ceea ce hrăneşte în interior. Sunt şapte miliarde jumate de oameni pe planeta aceasta şi 7 miliarde jumate de realităţi. Chiar dacă se spune că realitatea este una şi aceeaşi, de fapt fiecare şi-o trăieşte pe a lui.

Poate că realitatea este aceeaşi la nivel global, însă la nivel individual, nicio viaţă nu e identică cu cea de lângă ea. Şi această idee îmi este întărită zilnic, de oamenii care ajung la mine în cabinet. Chiar dacă situaţia este aceeaşi, fiecare o vede, o simte, o trăieşte şi o rezolvă în modul său unic, difeit.

Continue Reading

Dezvoltare personală Evoluţie personală Gândire pozitivă Încredere în sine Iubire de sine

5 lucruri pentru care sunt recunoscătoare în acest an

decembrie 30, 2019
5 lucruri pentru care sunt recunoscatoare in acest an

Pentru mine 2019 a fost anul vieţii mele. A fost anul trezirii, al descoperirii de sine, anul în care s-a prăbuşit tot ceea ce credeam că am, că sunt, că este. Anul în care am ajuns la esenţa mea şi de acolo mi-am recreat realitatea.

Privesc în urmă cu recunoştinţă. Simt o căldură cum îmi invadează corpul şi mulţumesc din suflet Universului, pentru toate experienţele pe care mi le-a oferit, pentru toate lecţiile care au venit cu ele, pentru toţi oamenii pe care mi i-a scos în cale, pentru transformare.

Anul 2019 mă lasa cu multe lecţii învăţate. Sunt un om norocos. Scriu asta şi îmi curge o lacrimă. Sunt norocoasă pentru că pot simţi ceea ce simt, cu intensitate. Închei anul mulţumită de mine, de viaţă şi, pe toate planurile, mult mai bogată. Sunt fericită pentru că am avut ochi să văd, urechi să aud şi inima să simt tot ceea ce mi-a scos viaţa în cale. Continue Reading

Dezvoltare personală Evoluţie personală Iubire de sine

Nu toţi oamenii sunt fericiţi de sărbători şi e ok

decembrie 24, 2019
Nu toţi oamenii sunt fericiţi de sărbători şi e ok

Au trecut câţiva ani de la Crăciunul ăla. Ăla în care n-am simţit să sărbătoresc. În care pur şi simplu nu am putut să mă ridic din pat, să-mi fac bagajul şi să plec la ţară, la bunici, acolo unde petreceam sărbătorile aproape mereu. Bunicii, frate-miu şi unchi-miu erau familia alături de care luam masa de Paşte şi de Crăciun, părinţii mei sunt plecaţi în străinătate de foarte mult timp.

Dar Crăciunul ăla am fost încremenită, înţepenită, am vrut să mă anesteziez emoţional. Nu mi-l doream, nu îmi doream reuniunea, revederea, nu îmi doream să sărbătoresc o bucurie pe care nu o simţeam. Nu voiam să îl văd pe bunicul ursuz, bolnav, altfel decât bucuros, energic, muncitor şi vesel, aşa cum îl ştiam. Era prea mult pentru mine să mă prefac că totul e la fel, când mă simţeam atât de tristă şi sfâşiată pe interior. A fost primul an în care am petrecut Crăciunul singură, izolată între cei patru pereţi ai garsonierei, fără sarmale, fără colinde şi fără cozonaci.

Continue Reading

Dezvoltare personală Iubire de sine Recomandate

Cel mai frumos exercițiu de iubire de sine

decembrie 12, 2019
cel mai frumos exercitiu de iubire de sine

Eram mică şi visam cu ochii deschişi la o poveste de iubire cum nu a mai fost scrisă vreodată. Mergeam pe stradă şi îmi imaginam momentul în care voi crește mare şi mă voi ciocni cu Fat-Frumosul meu, care mă va salva de la nefericire. Stăteam în bancă, la şcoală, şi visam cu ochii deschişi că undeva, în viitor, voi întâlni bărbatul ăla care se va purta cu mine ca şi cum aș fi un glob fragil, de cristal, ce necesită atenţie şi delicateţe la manevrare. Mă plimbam prin parc, toamna, călcând pe frunzele moarte, amorţită pe interior, visând cum peste câţiva ani voi călca pe alte frunze, cu el de mână, vie, dezmorţita de iubire. Continue Reading

Dezvoltare personală Evoluţie personală Încredere în sine

Emoțiile și greutatea ideală

decembrie 2, 2019
emotiile si greutatea ideala

Câţi dintre voi ştiţi că orice kilogram care se depune şi se încăpăţânează să rămână, în ciuda oricăror diete, sau care se topeşte dar se repune rapid, are în spate o emoţie neprocesata? Câţi dintre voi ştiţi că mâncarea este un drog care acţionează la nivelul creierului prin eliberarea unor substanţe care au rolul de a calma, de a oferi confort emoţional? Continue Reading

Dezvoltare personală Iubire de sine Recomandate

Ziua în care m-am iubit cu adevărat – Partea a II-a

noiembrie 18, 2019
ziua in care m-am iubit cu adevarat

Eu sunt Andreea, am 33 de ani, sunt om şi am suferit. Mi-a fost frică să vorbesc despre suferinţa mea deoarece mi s-a transmis că nu mă acceptă nimeni cu ceea ce simt. Mi-a fost frică să nu îmi fac părinţii să sufere şi mi-a fost frică de ceea ce vor spune ceilalţi, pentru că eu sunt psiholog iar oamenii cred ca psihologii sunt roboți, nu se enervează și nu simt. Am tras de mine în fiecare zi să ies din casa aranjată şi să zâmbesc. Mi-am pus ruj roşu, pantofi cu toc, m-am parfumat. Şi luni întregi m-am prefăcut. M-am prefăcut că sunt bine şi că n-am nimic. Am fost actriţă într-un film de groază în care teroarea interioară a predominat. Am trăit frică, în fiecare zi. Frică de a fi judecată. Criticată. Respinsă. Abandonată. Aruncată ca un obiect stricat. Frică de a nu muri. Continue Reading

Dezvoltare personală Iubire de sine Recomandate

Ziua în care m-am iubit cu adevărat – Partea I

noiembrie 18, 2019
Ziua în care m-am iubit cu adevărat - Partea I

Pentru cine nu ştie, şi eu sunt OM şi am suferit. Am fost respinsă, am fost trădată, umilită, abandonată, am fost neîndreptăţită. Şi m-a durut. Şi cu fiecare experiență m-a durut mai tare, mai adânc. Unele dintre răni s-au mai vindecat, dar ştiu că mai sunt câteva nevindecate, pe care uneori le simt. Rănile mele au fost multe şi adânci. Însă ele au început să se cicatrizeze din clipa în care m-am întors către mine şi m-am iubit cu adevărat. Continue Reading