Browsing Category

Încredere în sine

Dezvoltare personală Încredere în sine

Cel mai frumos exercițiu de iubire de sine

decembrie 12, 2019
cel mai frumos exercitiu de iubire de sine

Eram mică şi visam cu ochii deschişi la o poveste de iubire cum nu a mai fost scrisă vreodată. Mergeam pe stradă şi îmi imaginam momentul în care voi crește mare şi mă voi ciocni cu Fat-Frumosul meu, care mă va salva de la nefericire. Stăteam în bancă, la şcoală, şi visam cu ochii deschişi că undeva, în viitor, voi întâlni bărbatul ăla care se va purta cu mine ca şi cum aș fi un glob fragil, de cristal, ce necesită atenţie şi delicateţe la manevrare. Mă plimbam prin parc, toamna, călcând pe frunzele moarte, amorţită pe interior, visând cum peste câţiva ani voi călca pe alte frunze, cu el de mână, vie, dezmorţita de iubire.

De-a lungul vieţii mi-am scris dragostea în mintea mea, în sute de romane, în zeci de volume, toate în prim plan cu mine, eroina principală, şi cu un el, creat doar pentru a-mi oferi iubire.

Mi-am proiectat acţiunea în aproape toate punctele turistice din lume, am vizualizat-o în zeci de campusuri studenţeşti din America, în diferite locuri ale crimei, eu psiholog criminalist pe tocuri, el poliţist la patru ace, frumos, puternic, gata să mă protejeze şi să-mi dea iubire. Filmul meu a rulat în toate cinematografele din lume, piesa mea de teatru s-a jucat pe Broadway şi pe alte diferite scene, mesmerizand toate culturile, având mereu aceeaşi desfăşurare a acţiunii: Un el, oricare, dar perfect, iubindu-mă pe mine.

Am crescut şi în fiecare relaţie am încercat să îmi trăiesc dragostea imaginară pe care mi-am imprimat-o adânc în mine. Dar de fiecare dată am sfârşit în dezamăgire. Fat-Frumosii mei au fost incapabili de a-mi oferi iubire. Şi i-am blamat şi i-am urât şi i-am responsabilizat pentru viaţa mea lipsită de pasiune şi de nebunie. Le-am cerut iubirea înapoi pentru că nici ei nu mi-au oferit-o mie.

Am 33 de ani şi n-am iubit până acum pe nimeni. Până mai ieri, habar n-aveam ce e iubirea. Până în ziua aia în care m-am trezit şi m-a plesnit realitatea. Aceea că am trăit în filmul greşit şi că filmul adevărat este acela în care mă iubesc eu pe mine.

Ce, credeai că dacă sunt psihoterapeut, învăţ la şcoală să trăiesc iubirea? Îmi asum să spun că meseria de psihoterapeut nu mă face expert în dragoste. Dar la un moment dat, mă poate face expert în propria mea viaţă. Aceea în care eu îmi scriu scenariul.

Iubirea asta poate fi definită de oricine, dar cum se trăieşte, nu ştie mai nimeni. Uneori am impresia că Universul e ironic, ca cineva acolo sus joacă zaruri şi ne aruncă, pioni, pe o planetă plină de mistere.

“Bine-aţi venit într-o lume a conceptelor, acestea sunt, va trebui să le desluşiţi, să vă descurcaţi cu ele! Multe le veţi trece prin filtrul raţiunii, puţine le veţi simţi în profunzime. Trebuie să vă tăvăliţi puţin şi o să vă doară o vreme până să înţelegeţi că puteţi face magie.”

Râd gandidu-mă că, deşi cunosc atâtea lucruri, de abia azi am început să le şi simt pe cele mai multe dintre ele. De abia azi le-am pus în suflet şi le-am scos de sub filtrul raţiunii. Acum am început să simt ca noi, noi suntem iubirea, ca în noi zace povestea, în noi este filmul. Eu m-am uitat toată viaţa după iubire în toate locurile în care nu poate fi găsită, toate afară din mine.

Şi nu cred că poţi iubi pe nimeni şi nimeni nu te poate iubi, până când nu începi să simţi dragostea faţă de tine. Dragostea aia adevărată, care e aceeaşi pentru toată lumea, care nu se măsoară, care nu e multă sau puţină, care nu e corectă sau greşită, care se dă oricum, nu doar doar se primeşte, care oferă şi nu cere, care acceptă şi nu judeca. Dragostea aia care doar se trăieşte şi nu se pune în filme.

Aia, dragostea aia e în mine. E în tine. E în oricine. Când te conectezi cu tine, când te îmbrăţişezi pe tine, când te uiţi la tine şi îţi asumi cine eşti şi înţelegi că prin natura ta de om meriţi iubire, indiferent de ceea ce îţi transmite lumea, atunci trăieşti la următorul nivel, în vibraţia adevărată a iubirii.

Ca să te conectezi cu tine şi să începi să simţi iubirea reală, autentică, iubirea aceea despre care unii spun că e divină, îţi recomand un expercitiu care m-a ajutat pe mine atunci când simţeam că nu e nimeni în jur care să mă accepte, care să mă iubească, care să mă ajute să trec prin suferinţă. Este cel mai simplu exerciţiu care îţi îndreaptă atenţia către tine şi te ajuta să îţi oferi singur iubire, care te face să înţelegi că, deşi nu ai oameni în jur, nu eşti singur şi că dragostea vine mai întâi de la tine către tine.

Exerciţiul este preluat de la Louise Hay, ale căror cărţi ţi le şi recomand, pentru că au rolul de a te ajuta să îţi vindeci rănile din suflet şi este puţin adaptat de mine. Adaugă tot ceea ce tu simţi nevoia. Ceea ce trebuie să faci este să îţi pui o mână pe inimă şi să respiri încet de trei ori, apoi să îţi încrucişezi braţele în jurul tău, într-o frumoasă îmbrăţişare de sine, să te mângâi şi să îţi spui “Mă iubesc şi mă accept pe mine”.

Ţine-te în braţe atât cât simţi nevoia, o să fii uimit de efectele vindecătoare pe care acest simplu gest le are! Poate vei plânge, poate vei zâmbi, poate vei simţi durere, poate vei simţi compasiune fată de tine. Orice ar fi, dă-i voie să fie şi rămâi prezent cu tine, dacă te cuprind emoţiile, de orice natură ar fi ele, înseamnă că se deschide poarta către tine.

Acest simplu gest te va ajuta să te conectezi cu iubirea din tine şi va avea efecte miraculoase asupra stării tale de bine, dacă îl repeţi în fiecare seară, înainte de culcare, pentru cel puţin 30 de zile, până când mintea ta va crea noi conexiuni neuronale care să te ajute să te identifici cu acest sentiment de dragoste de sine.

Dacă vrei să vezi cum am învăţat eu să mă iubesc pe mine, plus încă alte multe tehnici care te vor ajuta să găseşti calea către tine, citește și cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta EducaţieiPsiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

 

 

Încredere în sine Motivaţie

Emoțiile și greutatea ideală

decembrie 2, 2019
emotiile si greutatea ideala

Câţi dintre voi ştiţi că orice kilogram care se depune şi se încăpăţânează să rămână, în ciuda oricăror diete, sau care se topeşte dar se repune rapid, are în spate o emoţie neprocesata? Câţi dintre voi ştiţi că mâncarea este un drog care acţionează la nivelul creierului prin eliberarea unor substanţe care au rolul de a calma, de a oferi confort emoţional?

Câţi dintre cei ce se lupta cu kilogramele ştiu că, după ce te-ai simţit bine mâncând câteva minute, te cuprind instant sentimente de vinovăţie, te frustrezi, te ia panica, începi să te urăşti pentru că nu te-ai putut abţine? Câţi dintre noi sunt sclavii acestui cerc vicios în care mâncăm să ne calmăm, ne simtitm vinovaţi, ne urăm pe noi înşine, ne simtitm neputincioşi, ţinem diete, slăbim, revenim la greutatea iniţială şi o luăm de la capăt, iar şi iar?

În poza de mai jos mă puteţi vedea pe mine pe vremea când nu știam ce să fac cu emoțiile mele, cu singurătatea mea, cu mine. Știam doar să acopăr suferinţa cu mâncare. Eram incapabilă să înţeleg de ce nu slăbesc, de ce mă îngraş şi nici nu ştiam că e nevoie să mă uit înăuntru şi că există nişte mici strategii psihologice care mă ajuta.

inainte si dupa slabire

inainte si dupa slabire

Din cauza greutăţii mele eram respinsă, unii oameni râdeau de mine, mă simţeam inadecvata şi mă transformasem în cel mai mare duşman al meu. În loc să învăţ să mă iubesc şi să pornesc de acolo, mai rău mă uram şi mă simţeam neputincioasă. Nu reuşeam să mă schimb pe mine şi să schimb situaţia. Ţineam diete peste diete, slăbeam cele 10 kilograme, apoi reveneam la aceeaşi greutate. Şi nu înţelegeam de ce nu mă pot menţine, de ce nu rămân la acea greutate. Era ca şi cum ceva din mine respingea felul în care arătam dup ace slăbeam.
Sunt expertă în diete, aşa că dacă vreţi să aflaţi care funcţionează, veniți la mine! Dar vă spun, dietele nu fac altceva decât să întrețină efectul yo-yo. Slăbești, te îngrași, slăbești din nou și întreții cercul.

Iar emoțiile… emoțiile tale sunt tot nebăgate în seamă. Eu știu, am fost așa mare parte din viață și greutatea peste limită îmi afecta și celelalte planuri ale vieții. Nu mă puteam bucura de multe lucruri, deoarece orice mișcare, orice ieșire, mă făceau să mă simt inconfortabil.

Am înțeles până la urmă cum să lupt pentru mine și să nu mai oscilez cu kilogramele. Am strâns și aplicat tehnici psihologice pe care m-am decis să le dau mai departe, abordând, împreună cu Laura Dochia, care este technician nutriţionist, și partea ce ţine de alimentaţie.

Ce și cum să combini, cum să mănânci în funcție de nevoile tale, cum să nu renunți la ceea ce îți face plăcere, cum să nu ții o dietă, ci să trăiești sănătos, să arăți și să te simți bine. Dar mai ales, ce să faci cu interiorul astfel încât să se schimbe exteriorul şi să NU te mai îngraşi niciodată.

Asta îţi vom spune în acest workshop!

Hai la workshop! Aici sunt mai multe detalii și link-ul de înscriere: Emoțiile și greutatea ideală

Cu drag,

Andreea Săvulescu

Dezvoltare personală Încredere în sine

Ziua în care m-am iubit cu adevărat – Partea a II-a

noiembrie 18, 2019
ziua in care m-am iubit cu adevarat

Eu sunt Andreea, am 33 de ani, sunt om şi am suferit. Mi-a fost frică să vorbesc despre suferinţa mea deoarece mi s-a transmis că nu mă acceptă nimeni cu ceea ce simt. Mi-a fost frică să nu îmi fac părinţii să sufere şi mi-a fost frică de ceea ce vor spune ceilalţi, pentru că eu sunt psiholog iar oamenii cred ca psihologii sunt roboți, nu se enervează și nu simt. Am tras de mine în fiecare zi să ies din casa aranjată şi să zâmbesc. Mi-am pus ruj roşu, pantofi cu toc, m-am parfumat. Şi luni întregi m-am prefăcut. M-am prefăcut că sunt bine şi că n-am nimic. Am fost actriţă într-un film de groază în care teroarea interioară a predominat. Am trăit frică, în fiecare zi. Frică de a fi judecată. Criticată. Respinsă. Abandonată. Aruncată ca un obiect stricat. Frică de a nu muri.

Eu sunt Andreea, am 33 de ani, de 14 ani fac psihologie şi până la vârsta asta nu m-am iubit. M-am măritat pentru că toată lumea o făcea. După 10 luni am divorţat. Am avut apoi o non-relatie de un an, care m-a durut până la ultimul atom al fiinţei mele. Dar a fost tot atât de frumoasă şi de împlinitoare, pe cât de mult ne-a chinuit. Am suferit de anxietatea morţii, m-am simţit singură, am fost rănită şi am rănit. M-am iertat şi am iertat.

Eu sunt Andreea, am 33 de ani, am fost grăsuţă şi am slăbit. Am fumat 14 ani şi m-am lăsat. Am un blog. Am scris două cărţi. Am lucrat mulţi ani cu copiii cu autism. Am luat bătaie de la unii dintre ei. Erau mai mari şi grav afectaţi, dar i-am iubit pe copiii ăia și nu i-am bandonat. Am învăţat copii să mănânce, să se spele pe dinţi, să facă pipi la toaletă, să ceară apă, să vorbească i-am învățat. Încă mai primesc mesaje de la părinţi care îmi mulţumesc. Asta este drumul pe care eu am putut să îl duc.

Eu sunt Andreea, am 33 de ani şi SUNT. Nu mai vreau nimic mai mult. Am înţeles că nu sunt nici meseria mea, nici emoţiile mele, nici durerea mea. Că sunt şi atât. Nu ştiu dacă am fost vruta sau nevrută, dar dacă am ajuns aici, dacă trăiesc, este pentru că cineva mai măreţ ca mine și ca tine, m-a vrut. Azi mă iubesc pe mine şi declar că poate să nu mă iubească nimeni, eu ştiu că merit să fiu pe acest pământ. Şi că nu trebuie să demonstrez nimănui nimic. Şi că nu sunt rolurile mele, nici ceea ce am făcut sau n-am făcut. Și nici o victimă nu sunt.

Azi declar că tot ce fac, fac pentru că simt. Că nu mă consider în competiţie cu nimeni, nu sunt nici mai prejos nici mai presus. Nu mă compar şi nu mai fac oamenilor pe plac. Nu-mi pasă ce cred alții despre mine, eu știu că sunt un suflet curat. Dacă activez ceva în cineva, îmi cer iertare, dar dincolo de asta nu mai e responsabilitatea mea.

Acum sunt bine cu mine, nu mă mai simt singură și nici defectă, astăzi îmi place compania mea. Dar am lucrat ca să ajung aici. Am făcut psihoterapie un timp, am fost la hipnoză şi am scris. Mi-am scris o carte ca să îmi vindec amintirile. Și să învăț să mă iubesc.

Ziua în care m-am iubit cu adevărat e cartea în care m-am întors la copilul meu interior şi i-am oferit ceea ce nu a avut. Este cartea în care explic foarte multe concepte psihologice şi situaţii prin care aproape orice om a trecut. Şi ofer tehnici. Vorbesc despre tehnicile de vindecare, cele care pe mine m-au ajutat. Este o carte în care se va regăsi orice om care a suferit. Orice om care s-a simţit singur. Orice om care a fost respins şi abandonat, umilit, neîndreptăţit şi trădat. Orice om alienat. Ostracizat. Neacceptat.

În Ziua în care m-am iubit cu adevărat am scris despre cum mi-am luat puterea înapoi. Cea pe care cu toţii o avem când ne naștem, dar pe care o pierdem pe parcurs. Este o carte cu suferinţă şi cu bucurie. Cu bucuria de a trăi, chiar dacă doare uneori. Dar nu este pentru orice om. Nu este pentru oameni superficiali, nici pentru cei care trăiesc pe pilot automat. Nu este pentru oameni ce vor să rămân amorţiţi. Nu este pentru oameni care nu-şi respecta durerea şi suferinţa.

Ziua în care m-am iubit cu adevărat este o carte pentru oameni care simt. Sau care vor să se dezmorţească emoţional. Care înţeleg că a te vindeca înseamnă a simţi. A te cunoaşte şi a-ţi asuma cine eşti. Este pentru oameni care vor să își normalizeze povestea. Să vadă că nu sunt doar ei, că undeva, în lume, sunt mai mulți care trăiesc la fel. Și că se poate să vindeci din răni.

Eu am obosit de atâtea măşti. Am obosit să mă prefac, am obosit să mint. Să mă mai  mint. Nu am fost bine şi a trebuit să râd. Pe cât de frumoasă eram la exterior, pe atât de îndurerată eram în interior. Pentru că nu ştiam cine sunt. Mă vedeam prin ochii celor din jur. Aşa că aveam nevoie de aprobarea lor, de validarea lor. Şi când nu am primit-o, a durut. Azi sunt capabilă să mă văd dincolo de tot și nu mai am nevoie de nimic.

Sunt recunoscătoare Universului pentru că durerea asta m-a trezit. M-a făcut să mă uit în mine şi să văd că și acolo sunt frumoasă. Că energia mea e minunată. Că nu sunt stricată, nici defectă nici într-un alt fel. Că sunt umană. Că simt. Nu-mi mai e ruşine că simt. Asta mă ajută să îi înţeleg şi pe clienţii mei. Să mă conectez cu ei. Să fiu acolo, să îi conţin, să îi susţin, să le respect procesul. Şi e minunat să văd cum se transformă, cum renasc. Nu aș fi putut face asta dacă eu însămi nu aș fi renăscut.

Eu vreau să îmi asum ceea ce ţine de mine de acum. Şi vreau să îi ajut pe oamenii care trec prin ceea ce am trecut eu. Pe aceia care vor să fie ajutaţi. Vreau să fac oamenii să înţeleagă că singurătatea nu e atât de înspăimântătoare, că e un privilegiu să petreci timp cu tine, să te vezi, să te cunoşti, să te împrieteneşti cu tine, să-ţi faci declaraţii, să te îmbrăţişezi. Vreau să le arăt oamenilor că se poate să vindeci din dureri. Şi să te iubeşti. Pentru că atunci când te iubeşti pe tine îi iubeşti şi pe ceilalţi. Fără să aştepţi ceva la schimb. Iar asta e un sentiment dumnezeiesc.

Eu sunt Andreea, am 33 de ani şi am învăţat să mă iubesc. Nu-mi mai este ruşine cu mine. Nici cu ceea ce am făcut. Sau n-am făcut şi după alţii ar fi trebuit să fac. Şi chiar dacă am pierdut oamenii din jurul meu, m-am câştigat pe mine. Şi nu mă mai simt singură. Pentru că nu sunt.

Eu sunt Andreea, am 33 de ani, vârsta la care am murit şi am înviat. Vârsta la care mi-au crescut aripi şi am început să zbor. Chiar dacă unii mi-au spus că n-am să pot s-o fac. Azi zbor şi mă bucur de libertatea mea. Azi mă văd frumoasă moleculă cu moleculă, atom cu atom. Nu e nevoie să mi-o mai spună cineva din exterior. Încă mai sunt lucruri care mă dor. Lucruri care mă activează. Oameni care mă enervează. Dar când se întâmplă asta, mă îndrept către interior. Și sunt blândă cu mine. Mă accept și mă iubesc.

Cândva, în primăvară, a fost o zi. A fost ziua în care m-am iubit cu adevărat.

Dacă nu ai citit prima parte a articolului, o găsești aici: Ziua în care m-am iubit cu adevărat – Partea I

Dacă vrei să afli mai multe despre traseul meu, dar și strategiile pe care le-am aplicat pentru vindecarea mea emoțională, poți comanda pachetul cu cele două cărți ale mele, „Traiește autentic” și „Ziua in care m-am iubit cu adevărat”. Găsești cărțile aici: Pachet Psiholog Andreea Săvulescu.

Dezvoltare personală Încredere în sine

Ziua în care m-am iubit cu adevărat – Partea I

noiembrie 18, 2019
Ziua în care m-am iubit cu adevărat - Partea I

Pentru cine nu ştie, şi eu sunt OM şi am suferit. Am fost respinsă, am fost trădată, umilită, abandonată, am fost neîndreptăţită. Şi m-a durut. Şi cu fiecare experiență m-a durut mai tare, mai adânc. Unele dintre răni s-au mai vindecat, dar ştiu că mai sunt câteva nevindecate, pe care uneori le simt. Rănile mele au fost multe şi adânci. Însă ele au început să se cicatrizeze din clipa în care m-am întors către mine şi m-am iubit cu adevărat.

Pentru cine nu ştie, psiholog nu înseamnă supra-om şi nici robot. Psiholog e un rol pe care îl joci la cabinet. E un job. Mi-au trebuit vreo 14 ani de psihologie ca să înţeleg că psiholog e o meserie, că e doar o parte din mine, nu sunt eu ca întreg. Cum nu sunt nicio altă mască şi niciun alt rol. Atât de mult m-am identificat cu rolul ăsta, încât eram psiholog non-stop. Eram în alertă, vigilenta, atentă la ce-mi spun ceilalţi, gata să-i salvez. Puteam să mă trezesc din somn în miez de noapte ca să salvez pe cineva. Puteam să las să treacă nopţi şi să nu dorm. Să fie omul bine, atât doream.

A trebuit să am eu nevoie de salvare ca să văd că nu e nimeni pentru mine în jur. Că oamenii fug. Că unii râd, ca alţii îmi reproşează că nu le mai fac pe plac. A trebuit să trec de 3 ori prin teroarea şi spaima morţii, date de anxietatea mea, ca să văd că sunt mai singură decât credeam şi că aceia care erau în jurul meu, pe care îmi asum că i-am atras şi cărora îmi asum că le-am făcut loc în viaţa mea, nu au fost capabili să fie lângă mine. Să fie pur şi simplu, să nu facă nimic altceva.

Dar am înţeles că sunt singură. Că ei nu sunt capabili să mă conţină emoţional. Mă trimiteau la psiholog, plecau fără mine la munte, mergeau fără mine la film, nu mai aveau loc pentru mine în maşină, mă primeau la ei doar când erau singuri şi se plictiseau, sunau când aveau nevoie de psihologul din mine, de empatie şi căldură, de cunoştinţele mele, de ajutor cu actele, de contacte, de stampile, de o părere, de ajutor cu clienţii lor, de validare, de un boost de încredere.

Şi când pe mine m-a durut, nimeni nu m-a ascultat. Toţi au fugut. Ca şi cum durerea e o boală contagioasă. Mi-au spus să mă tratez, să îmi asum că am ceva. Mi-au închis telefonul în nas. Sau nu mi-au răspuns deloc. Sau m-au trecut în calendar ca să nu uite că avem întâlnire. Ori mi-au respins apelul şi mi-au trimis mesaj că îmi răspund doar dacă e urgent. Sau că mă sună într-o oră. Şi unii nu m-au mai sunat nici până azi.

Şi m-au etichetat. Grasă, proastă, vacă, disperată, obsedată, sensibilă, irascibilă, borderline. Mi-au spus că sunt defectă. Că e ceva greşit la mine. Că cer prea mult. Că trebuie să îmi revin. Că ei mă plac, dar când sunt bine, nu şi în rest. Că nu-şi asumă comportamentul pe care îl au, că eu trebuie să îmi asum felul în care mă simt. Şi-au justificat fuga în orice fel în care au putut. Ca să nu se simtă vinovaţi. Ca să poată trăi cu faptul de a mă fi respins.

Am trăit o viaţă cu durerea lui a nu fi suficient. Şi durerea asta mi s-a aruncat în faţă când eram la pământ şi nu mă mai puteam ocupa de ei, de cei din jur. Mi s-a aruncat în faţa atunci când n-am mai putut fi prezentă pentru nimeni. Nici măcar pentru mine, deoarece nu mai trăiam în propriul corp. Eram prezenta fizic dar absentă mental şi emoţional. Mi s-a aruncat în faţă când, din cauza anxietăţii, credeam că nu mai am mult de trăit. Când nu înţelegeam de ce persoana pe care o plac atât de mult mă place şi mă respinge în acelaşi timp.

Am avut nevoie de conexiune. Am avut nevoie de oameni. Dar oamenii mei au fugut. Mi-au reproşat că am boli imaginare, că sunt obositoare, că mă vait, că îi drenez de energie, că fac pe deşteapta. Mi-au dat ultimatum-uri și mi-au spus că mai vorbesc cu mine doar dacă le fac pe plac, doar dacă mă comport într-un anumit fel. Dacă tac. Dacă nu mai vorbesc despre divorţ, ca să nu îi activez. Dacă mă plimb prin tot oraşul cu un videoproiector. Dacă vorbesc frumos. Dacă îi sun în anumite intervale, dar nu ziua, când sunt la serviciu. Nici seara, când sunt obosiți. Dacă stau în banca mea şi aştept să mă caute ei, când au nevoie de ceva. Dacă nu mai vorbesc despre ceea ce gândesc, dar în special despre ceea ce simt. Ajunsesem să fiu în alertă, încercând să anticipez ce vor oamenii, ca să le fac pe plac. Să mă accepte. Să nu mă respingă. Să nu mă abandoneze. Şi tot nu a fost suficient. Teroare. Teroare am trăit.

Cel mai des mi s-a spus că eu sunt psiholog şi trebuie să mă descurc. Cum, tu suferi? Păi ce exemplu eşti? Cum, nu ştii ce să faci? TREBUIE să ştii, TREBUIE să te descurci. Păi ce-or să zică oamenii? Vai, dar de ce aşa reacţie, ar TREBUI să nu te enervezi, că tu eşti psiholog. Vezi, de aia nu cred eu în psihologi… De parcă doctorul e doctor şi în timpul liber, sau avocatul avocat. Psiholog nu înseamnă Dumnezeu. Azi ştiu că nu mai TREBUIE nimic.

Eu sunt psiholog şi psihoterapeut. Ştiu o mulţime de lucruri despre oameni şi ştiu o mulţime de tehnici şi îmi place să ajut. Şi declar azi, cu sinceritate, că oricât de multe tehnici aş cunoaște, pe mine nu am ştiut cum să mă ajut. Eu singură m-am abandonat. Şi ştiu că am atras în viaţa mea astfel de oameni indisponibili emoţional şi ocupaţi, pentru că asta credeam eu că merit, la nivel inconştient. Asta era normalitatea mea. Nu am ştiut că există şi altceva.

Şi mai declar că, deşi psiholog, am suferit. Şi m-am simţit singură. Sfâşietor de singură. Şi speriată. Şi am fost în anxietatea morţii. De 3 ori. De fiecare dată am crezut că am cancer şi că am să mor. M-a durut fizic. În trei locuri diferite. Şi mi s-a spus că sufăr de boli imaginare. Iar medicii mi-au prescris anxiar. Şi m-a tentat. Şi am stat cu el la cap, ştiind că dacă îl iau, mă pierd pe mine definitiv.

A trebuit să lupt şi să vorbesc cu mine în fiecare zi şi să îmi s

pun că mai rezist şi azi, ca mai sunt câteva zile până la raze. Endoscopie, Ecograf. Am rezistat. Deși au fost momente când aș fi luat toată cutia, doar ca să nu mai simt spaima aia. Sa nu mai doară atât. Şi nu aveam nimic clinic. Nimic fizic. Era felul în care corpul meu îmi transmitea ceva. Viaţa netrăita se numeşte boala de care am suferit. Nu îmi amintesc de mine în unii ani din viaţa mea.

A trebuit să ajung la constelaţii şi să îi văd pe oamenii ăia care-mi puneau viaţa în act, întinşi pe jos, urlând de durere, simţindu-se epuizaţi, distanțați, ca să mi se ridice vălul de pe ochi. Atunci a fost prima dată când m-am văzut pe mine din exterior. Ca observator. Atunci am înţeles că toată viaţa am încercat să îi ajut pe alţii dar pe mine nu m-am ajutat. Am înţeles că m-am străduit să umplu ceştile celor din jur având goală ceaşca mea. Iar ei erau însetaţi, îmi cereau mereu mai mult.

Atunci am realizat ce mi-am făcut. Sau ce nu mi-am făcut. M-am abandonat. M-am neglijat. Nu m-am iubit. A fost prima dată în viaţă când am înţeles şi am recunoscut că am suferit. M-a îngrozit propria mea suferinţă. Şi a fost prima dată în viaţă când m-am plâns. M-am plâns pe mine. Mult.

Iar când am ajuns acasă, am luat o poză cu mine fetiță, m-am uitat la ea, m-am mangaiat pe mine mine mică, m-am îmbrăţişat. Şi mi-am cerut iertare pentru ceea ce mi-am făcut şi pentru ceea ce le-am dat voie altora să îmi facă, pentru că n-am ştiut mai mult. M-am privit pe mine cu compasiune şi cu blândeţe şi mi-am promis eu mie că nu mă voi mai abandona. Ca o să fiu acolo pentru mine, că oricum ceilalţi nu sunt. Atunci a început asumarea propriei mele vieți, cu adevărat.

Găsești partea a doua aici: Ziua în care m-am iubit cu adevărat – Partea a II-a

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Dezvoltare personală Gândire pozitivă Încredere în sine

De ce ne-a şocat atât de tare rezultatul de la vot

noiembrie 11, 2019
de ce ne-a socat atat de tare rezultatul de la vot

Am văzut azi pe Facebook mulţi români deştepţi care vorbesc despre restul de români care sunt proşti. Am zis că o fi vreo nouă modă şi cum eu vreau să fiu în trend, m-am decis să mă iau după ei şi azi mă dau şi eu deşteaptă. Am început deja să mă prefac, dar vă rog, dacă nu-mi iese, fiţi îngăduitori, e prima dată când încerc aşa ceva şi nici înainte nu am exersat!

Bun, ce vreau să zic este că eu sunt un om dezocupat, prin urmare, după societatea entelectuală românească, sunt un om mic, fără voce. Un om neimportant. Cam ca ăia care au votat cu Dancilă. Ăia care au timp să răspundă la mesaje şi la telefon şi nu uită de întâlniri. Sunt şi eu o prostănacă şi o nevaloroasă şi poate că multă lume nu va citi acest articol, dar dacă n-am altă treabă scriu, ce naiba să fac… Deci fiţi îngăduitori şi dacă sunteţi la fel de tăntălăi ca mine, daţi mai departe, că poate injectăm o doză de îngăduinţă şi iubire şi în ceilalţi.

Aşa, chiar vreau azi să fac pe deşteapta şi am să încep să joc acest rol prin a spune cum că proasta de mine a auzit la un moment dat o vorbă care zicea aşa: “Lucrurile cărora le opui rezistenţă vor persista.” E de la nebunul ăla de Carl Jung, alt dezocupat care a aberat toată viața lui. Deşi sunt limitată şi nu prea am înţeles la ce se referă vorba asta, paremi-se că realitatea îmi tot arată cu exemple ce a vrut să zică zicala de fapt.

Eu, în limitarea mea, am înţeles că rezistenţa asta este o formă de atenţie şi că atenţia este o modalitate de a da putere. Şi că dacă eu mă concetrez pe Vasilica, îi dau putere ei, şi că dacă eu mă concetrez pe prostie, prostia creşte şi înfloreşte, că dacă vorbesc despre cât de naşpa e PSD-ul, nu eu #rezist ci el #rezistă. Eu, în limtarea mea, am înţeles că dacă lupţi împotriva a ceva, ceva-ul ăla devine tot mai mare, deoarece el îşi va scoate la suprafaţă toate resursele ca să se protejeze, ca să se salveze, ca să supravieţuiască şi atunci, negreșit, se va amplifica. Că doar de aia cât am ieşit în stradă anti-PSD, PSD-ul a domnit.

Nu e greu să vezi, dacă te uiţi în jur, că acolo unde se vorbeşte despre boală, este boală. Că acolo unde se vorbeşte despre sărăcie, este sărăcie, ca unde se vorbeşte despre puetere e putere, ca unde se vorbeşte despre prostie, e prostie şi tot aşa. Suntem ceea ce hrănim. Şi suntem ceea ce vedem. Dacă eu îi văd pe oameni proşti, înseamnă că e în mine un potenţial de prostie.

În 33 de ani de viaţă, eu am învăţat să îmi asum ceea ce văd în oameni ca fiind al meu. Şi  am înţeles că niciodată, dar niciodată, nu voi reuşi să schimb ceva judecând, fiind anti şi împotriva. Am înţeles acum că dacă vreau să schimb ceva, e nevoie să mă schimb pe mine. Că dacă vreau să transform omenirea, e nevoie să mă transform pe mine. Şi ştiu că dacă văd un om prost, e în mine un potenţial de prostie şi nevoie să mă privesc eu însămi cu îngăduinţă şi compasiune şi apoi îl voi putea privi şi pe omul ăla la fel. Eu zic că aşa ne vindecăm. Cu iubire, nu cu ură.

N-am să schimb niciodată tara dacă arunc cu pietre în ceilalţi şi îi văd prosti. Şi n-am să schimb niciodată tara luptând împotriva ei. Am să schimb tara iubind şi acceptând oamenii care locuisc în ea. Înţelegând că atât pot ei, ca asta este nivelul la care suntem acum. Am să fac o diferenţă iubindu-i aşa şi având încredere că exemplul meu şi căldura pe care o trimit către ei, îi va ajuta, le va curăţat câmpul energetic şi că într-o zi se vor trezi.

La referendum i-am explicat bunicii mele ce ar fi util să voteze. Şi a înţeles. Dar până să pună stampila, de emoţii, s-a încurcat şi a pus unde nu trebuia. Ieri a pus ştampila pe ultimul candidat, ca ea acolo a văzut că scrie numele celui pe care voia să îl voteze. Şi nu era aşa, dar presiunea a fost atât de mare, încât iar s-a emoţionat. Cum ar fi fost să îi trag palme, să o scutur, să ţip la ea? Bunica mea nu e proastă, e bătrână şi atât a putut ea. Şi, deşi de abia mai merge, s-a târât până la secţia de votare pentru că îşi vrea copiii în ţara lângă ea. Aşa cum îmi vreau şi eu părinţii înapoi, sănătoşi şi nu rupţi de muncă şi obosiţi.

Cum ar fi fost să urlu la bunica şi să-i spun ce proastă eşti că n-ai votat cu cine trebuia! Eu, în schimb, ca o tută ce sunt, m-am bucurat că bunica, femeie de 73 de ani, şi-a mişcat picioarele șchioape la secţie şi a dat un exemplu altora. I-am zis zis şi eu că aia e şi că data viitoare poate va şti mai bine. Cine ştie câţi alţii sunt ca ea şi au pus stampila în altă parte decât au vrut, pentru că noi îi presăm şi suntem cu ochii pe ei… eu i-aş iubi în loc să îi urăsc. Sunt ai noştri.

Eu îi iubesc şi pe aia de sparg semnițe pe stradă şi pe aia de înjură şi pe ăia de parchează pe locul meu de parcare, și pe ăia care nu vorbesc corect şi pe cei ce bârfesc şi pe toţi fraierii care trăiesc în românia şi menţin ţara la vibraţia asta la care e ea acum. Sunt şi eu o proastă, la fel ca ei. Sunt o proastă care crede că dacă nu iubim prostia, nu avem cum să ne deşteptăm. Sunt o proastă are crede că poţi să schimbi lucrurile de la nivelul emoţional mai întâi de toate, că după se va vedea şi la nivelul comportamental. Dar eu trăiesc cu capul în nori, pe frecvenţa mea.

De la frecvența asta, eu cred, în naivitatea mea, că nu putem schimba ceva ce nu acceptăm. Că nu putem arunca ceva ce există, ce e în noi. Proştii ăştia sunt Jokerii noştri. Proştii ăştia sunt buba noastră, aia pe care nu o îngrijim. Punem un plasture peste ea, dar nu dezinfectam. Proştii ăştia sunt ăia pe care îi privim cu scârba când tercem pe lângă ei pe stradă, dar de la care aşteptăm ca la alegeri să fie deştepţi şi să aleagă ca şi noi. Dar ce facem ca să îi educăm? Şi putem oare să educăm ceva ce ne facem că nu există, ceva ce ignorăm? Noi vrem să băgăm gunoiul sub preş şi să miroasă în România a parfum. Miroase a Sospiro peste tot. Din ăla contrafăcut. Că atâta am putut.

Când urâm prostii, ne urăm pe noi. Nu vreau să deranjez pe nimeni, scriu şi eu chestiile astea mai greu de înţeles, vorbesc despre asumarea responasbilitatii la nivel individual, pentru că eu sunt doar o visătoare care a înţeles că lumea e mai mult decât vedem şi că dacă iubim oamenii, realitatea se schimbă mult mai uşor decât dacă depunem efortul de a urî şi dacă ne dăm peste cap să strigăm “huooo, prostii, uite unde sunt!”. Care estem vreau să spun. Poate s-or mai găsi doi-trei ca mine şi ne-om uni vibrational. Eu tot cred în mântuire şi în salvare prin iubire, ce să-i faci…

Și aleg să iubesc în continuare proştii ăştia care au votat cu Vasilica. Pentru că dacă noi tot vorbim de Vasilica şi ei altceva nu mai aud, înţeleg că proștii noștri nu cred că există alte opţiuni. Eu îmi asum că marketingul Vasilicăi e făcut de noi. Şi am să-i privesc pe oamenii ăştia care au votat cu ea cu îngăduinţă şi compasiune şi vreau să le spun azi că e ok. Accept faptul că atâta ştiu ei acum şi am încredere că într-o zi vor înţelege şi se vor trezi. Eu le mulţumesc că au votat şi le spun să nu se supere pe noi, cei care strigam în gura mare să iasă la vot şi apoi îi acuzăm că au votat fără cap și că sunt proști.

Eu vă iert şi mă iert pentru cât v-am judecat! Sunteti ai noştri şi vă respect! Şi eu sunt un om prost. Şi în prostia mea, aleg să vă iubesc şi să îmi cer iertare pentru că nu v-am putut ajuta mai mult! Fac şi eu ce pot şi azi pot să citesc şi să recitesc citatele astea de la Maica Tereza, sperând, ca o naivă, că ceea ce a spus femeia asta care a trăit la vibraţia iubirii, ne va ajuta.

“Dacă îi judeci pe oameni, nu îţi mai rămâne timp să îi iubeşti.”

„Ce poţi să faci pentru a aduce pacea în lume? Du-te acasă şi iubeşte-ţi familia!”

„Nu avem nevoie de arme şi de bombe pentru a aduce pacea, ci de dragoste şi compasiune.”

„Nu lăsa pe nimeni să plece de la tine fără a-i aduce bine şi fericire. Fii expresia vie a bunătăţii Domnului: bunătate pe chipul tău, bunătate în ochii tăi, bunătate în zâmbetul tău.”

„Să ne întâmpinăm întotdeauna cu un zâmbet, deoarece zâmbetul este începutul dragostei.”

„Zâmbiţi-vă unii altora. Zâmbeşte-i soţiei tale, zâmbeşte-i soţului tău, zâmbeşte-le copiilor, zâmbeşte oricui – nu contează despre cine este vorba – şi asta ne va ajuta să creştem într-o iubire mai mare unii pentru alţii.”

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

 

Dezvoltare personală Încredere în sine

Tuturor celor care nu m-au putut iubi

noiembrie 6, 2019
tututror acelora ce nu m-au putut iubi

Tuturor acelora care nu m-aţi putut iubi şi aţi fugit de mine, vă mulţumesc! Datorită vouă am învăţat să mă iubesc eu. Azi nu mai sufăr de neiubire.

Tuturor acelora care m-aţi respins şi mi-aţi transmis că nu sunt importantă și nici suficient de bună, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să fiu importantă și suficientă pentru mine. Azi nu mai sufăr de respingere.

Tuturor acelora care m-aţi minţit şi v-aţi ascuns, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să fiu eu sinceră cu mine. Azi nu mai sufăr de minciună.

Tuturor acelora ce mi-aţi vorbit urât, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să îmi vorbesc eu impecabil mie. Azi nu mai sufăr de etichetare.

Tuturor acelora ce nu v-aţi putut asuma comportamentul nedrept faţă de mine, vă mulţumesc! Datorită vouă, am învăţat să mă comport eu blând cu mine. Azi nu mai sufăr de nedreptate.

Tuturor acelora ce m-aţi umilit şi m-aţi jignit, vă mulţumesc! Datorită vouă, m-am tratat eu cu respect pe mine. Azi nu mai sufăr de umilire.

Tuturor acelora care m-aţi pedepsit, vă mulţumesc! Datorită vouă, am devenit eu îngăduitoare cu mine. Azi nu mai sufăr de inadecvare.

Ţie, prietenului care mi-ai întors spatele când nu ţi-am făcut pe plac sau atunci când am avut nevoie, ţie, prietenei care n-ai mai avut loc şi pentru mine în maşină, ţie, celei ce eşti prea ocupată ca să îmi răspunzi la telefon în cursul zilei, ţie, celei ce nu ai putut să îţi asumi că nu vrei să îmi dai o recenzie, ţie, celui care m-ai trecut în calendar ca să nu uiţi că trebuie să te vezi cu mine, ţie, celui ce ai uitat că aveam întâlnire, ţie, celui ce nu ai vrut o relaţie cu mine… îţi mulţumesc! Datorită ţie, azi simt că locuiesc în mine.

Vă cer iertare tututror celor care n-aţi putut să mă iubiţi, îmi pare rău pentru părţile din mine care v-au făcut să mă trataţi cu lipsă de afecțiune şi vă mulţumesc că mi-aţi arătat unde e loc de vindecare! Datorită vouă, eu azi trăiesc în iubire și zbor spre desăvârșire. Şi declar că vă iubesc, căci sunteţi părţi din mine, toți.

Eu v-am iertat.

Şi pe cei ce m-aţi tratat cu dispreţ sau cu indiferenţă, şi pe cei ce m-aţi tratat cu nemulţumire, şi pe cei ce m-aţi umilit, şi pe cei ce m-aţi agresat, şi pe cei ce m-aţi trădat şi pe cei ce aţi fost prea ocupaţi ca să mă prioritizati pe mine. Eu nu mai învinovăţesc pe nimeni. Ceea ce s-a întâmplat în copilărie am vindecat, ceea ce s-a întâmplat la maturitate am acceptat şi mi-am asumat responsabilitatea pentru această viaţă.

Eu m-am iertat.

Mi-am cerut iertare mie, pentru toate clipele în care nu am ştiut să mă iubesc, pentru toate momente în care m-am respins și nu m-am prețuit, în care am fost prea puţin importantă pentru mine. Mi-am cerut iertare mie, pentru toate situaţiile în care m-am minţit şi m-am ascuns de mine, în care nu mi-am putut asuma propriul comportament şi mi-a fost rușine.

Azi mă îmbrăţişez şi îmi declar iubire mie, îmi mulţumesc pentru că m-am adus până în punctul ăsta şi îmi promit să-mi fiu mereu fidelă mie!

Tuturor acelora care nu m-aţi putut iubi, azi vă mulţumesc, pentru că m-aţi învăţat ce înseamnă iubirea de sine!

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei.

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Dezvoltare personală Încredere în sine

Vulnerabilitatea este noua formă de putere

octombrie 14, 2019

În ultimele luni am trecut prin cea mai dureroasă, dar în acelaşi timp cea mai împlinitoare perioadă a vieţii mele. Am început, cu ceva timp în urmă, un proces de transformare în care a trebuit să mă demolez pe mine, Andreea, cea cu multe măşti, cea creată pentru a-i mulţumi pe alţii şi pentru a trăi după regulile dictate de societate, ca să ajung la structura mea, de unde să mă reconstruiesc luând forma propriului meu sine, a propriilor valori şi principii, dorinţe, năzuinţe.

Am intrat în procesul ăsta pentru că m-a durut viaţa atât de tare, încât am realizat că habar nu am ce să fac eu cu mine în unele situaţii şi că sunt expertă când vine vorba de a-i salva pe cei din jur, dar nu ştiu cum să mă salvez pe mine însămi.

Aşa că m-am văzut nevoită să mă întorc către centrul meu, ca să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc şi să îmi fac loc mie în propria viaţă. M-am conectat cu mine însămi, şi, pe măsură ce am înţeles cine este Andreea cea adevărată, am început să îmi asum felul de a fi şi propria existenţă. Am dat deoparte ruşinea, frica de critică şi de judecată, am aruncat mantia lui “eşti psiholog şi trebuie să afişezi o anumită față”, m-am încăpăţânat să fiu eu însămi şi să pierd aşa-zişi prieteni şi am riscat să fiu băgată în zeci de etichete.

Am văzut cum, pe măsură ce înaintez în procesul ăsta în care învăţ să mă iubesc pe mine şi să mă vindec de rănile trecutului, pe măsură ce îmi dau eu mie mai multă atenţie şi reduc timpul petrecut pentru a-i mulţumi pe alţii, doare tot mai puţin respingerea unor oameni, abandonul altora, umilinţa, nedreptatea sau trădarea.

Cred că în momentul în care ajungi să faci pace cu tine, să te ierţi pentru ceea ce nu ai ştiut să faci în trecut, dar ai învăţat să faci astăzi şi începi să îi ierţi şi pe ceilalţi, rănile tale se vindecă, îţi devii tu ţie prioritate și înţelegi că acţiunile celorlalţi au legătură cu rănile lor, nu cu cât de demn sau nu eşti tu, ca om, de a primi iubire.

Când am realizat că atrag în viaţa mea un anumit tipar de oameni, că o fac pentru că am în spate nişte lucruri adânc îngropate şi pentru că mi-e frică de singurătate, atunci am putut să schimb felul în care gândesc, felul în care mă comport, ceea ce simt şi intensitatea emoţiilor mele. Atunci mi-am jurat mie fidelitate și mi-am promis că îmi voi oferi tot ceea ce am nevoie dar n-am ştiut să-mi dau și am aşteptat toată viaţa să îmi ofere alţii.

Sunt în continuare în procesul de împrietenire cu sine, de asumare a propriei persoane, dar azi mă simt echilibrată şi scriu asta acum pentru că vreau să inspir şi să îndemn către vindecare, pentru că am văzut eu însămi cum, la fel ca rănile externe şi rănile interne se vindecă şi se cicatrizează.

Inainte de a începe să mă vindec, am fost bântuită de overthinking, am trăit o bună vreme epuizată de la despicat firul în patru, de la gândit la intensitate maximă, de la simţit emoţii intense şi o imensă neputinţă. Nu puteam să văd de unde să mă apuc şi ce să fac cu mine însămi pentru ca suferinţa mea să fie mai puţin intensă.

Da, eu psihologul, nu aveam soluţii pentru mine însămi. Nici noi, psihologii, nu ştim ce să facem în diverse situaţii, nu ne-a dat nimeni la naştere vreo superputere, nici magie nu ne-au învăţat în facultate, aşa că aplicăm ceea ce ştim, până când ceva funcţionează. În unele cazuri nu merge nimic, pentru că ne-am dezvoltat nişte mecanisme de supravieţuire atât de puternice, încât ajungem să fim perfect funcţionali şi capabili să îi ajutăm pe alţii, chiar dacă noi nu suntem atît de în contact cu noi înșine.

Eu am mers la psihoterapie ani întregi, la şedinţe de grup dar şi la şedinţe individuale, însă mecanismele mele de supravieţuire, de protecţie, au fost atât de eficiente, încât nu mi-au permis să sparg porţile cetății mele interioare, să mă doară procesul, pentru ca apoi să mă bucur de ceea ce este înăuntru.

Contrar judecăților unora, asta nu mă face un psihoterapeut mai puţin bun, ba din contră, astfel pot recunoaşte mai ușor mecanismele clienţilor mei şi ştiu cum să îi ghidez să spargă barierele ca să se conecteze cu ei înşişi. Acum, că ştiu şi cum să mă vindec, pot fi și un exemplu.

Azi ştiu ca vindecarea și puterea vin prin vulnerabilitate, vin atunci când priveşti în tine şi nu-ţi mai este frică să te arăţi aşa cum eşti, uman, imperfect, rănit, cu traume, vin atunci când priveşti înăuntru şi nu-ţi mai este ruşine cu tine. Asta înseamnă să îţi asumi propria existenţă.

Ceea ce pot spune în calitate de om care se vindecă, este cât de bine mă simt eu cu mine şi că, salvator de meserie, îmi doresc ca orice alt om din lume să poate simţi asta. Nu ştiu să explic ce este, doar simt, iar simţitul ăsta vine ca urmare a faptului că am început să îmi asum greşelile trecutului, să mă expun, să îmi dau jos măştile ca să-mi văd eu mai întâi propria faţă, şi am făcut asta în timp ce m-am scris pe mine într-o nouă carte, care urmează a fi publicată. Recunosc, mi-e puţin frică, nu scăpa nimeni de critică şi judecată, dar felul în care mă voi simţi, pusă fiind în astfel de situaţii, îmi va spune cât sunt acum de asumată. Iar dacă mă va durea, mă voi întoarce către mine pentru a-mi îngriji și mai mult rănile, până când ele vor fi vindecate.

Vorbesc despre lucrurile astea deoarece ştiu că vulnerabilitatea mea e şi vulnerabilitatea ta, că singurătatea mea e şi singurătatea ta, că rana mea de respingere e şi rana ta de respingere şi pentru că îmi propun ca de azi să promovez autenticitatea şi vulnerabilitatea. Eu cred că ajută mai mult ca oamenii să ştie că, deşi sunt psiholog, împărţim aceleaşi răni şi suferinţe, pentru că în spatele măştilor suntem cu toţii aceeași energie. Mă gândesc că poate exemplul meu personal e mai valoros decât îndemnul pe care ţi l-aş putea da din spatele statutului de psihoterapeut.

De azi nu mai sunt Andreea, psihoterapeutul, de azi sunt Andreea, cea imperfectă, care îşi asumă atât calităţile, cât şi defectele, care îndeamnă la acceptare de sine, la compasiune, la iubire, la vindecare.

Hai să ne asumăm împreună vulnerabilitatea!

 

 

 

 

Dezvoltare personală Gândire pozitivă Încredere în sine Motivaţie

Care este rolul suferinței în viața ta

martie 11, 2019

Viaţa este un mister pentru noi toţi. Mult necunoscut, multă incertitudine. Nu ştim nici de unde venim, nici unde ne ducem. Poate că de aceea, de-a lungul existenţei noastre, încercam să dăm sens lui “a fi” şi “a trăi”.

De ce suntem aici?

Care este scopul nostru?

Cum este bine să trăim?

Sunt întrebări ce ni se conturează destul de des în minte.

Dar cel mai mult ne întrebăm de ce ne doare şi cum să facem să fugim cât mai rapid de suferinţă. Continue Reading

Dezvoltare personală Gândire pozitivă Încredere în sine Motivaţie Sentimente

Fii cine eşti tu, nu cine vor alţii să fii!

aprilie 18, 2018

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu uneori resimt presiunea asta socială atât de tare, încât îmi vine să fug, să mă ascund, să mă refugiez pe o insulă pustie, doar eu cu mine – fără nimic, şi pur şi simplu să fiu. Să exist şi atât… fără statute, fără lucrui materiale, fără aşteptări, fără societate, fără tot ceea ce este lumesc şi uneori chiar degradant pe acest pământ.

Şi da, poate că declaraţia asta sună ciudat, dat fiind că vine din partea unui psiholog, dar cred că tocmai asta este problema noastră în lumea de azi. Faptul că punem etichete şi aşteptam ca ceilalţi să se comporte conform lor. De aici vine presiunea, pe care deşi o resimtitm noi înşine în raport cu lumea externă, alegem să o ducem mai departe, deoarece asta învăţăm de la cei din jur şi ajungem să credem că nu mai există o altă cale de a trăi. În realitate, cea mai frumoasă cale este calea lui a-ţi fi fidel, aşa cum eşti, cu zeci de imperfecţiuni.

Continue Reading

Dezvoltare personală Gândire pozitivă Încredere în sine Motivaţie Recomandate

Cum să trăiești în prezent – partea I

februarie 12, 2018

“Nu pot s-o fac. Am dat greş. Mă las păgubaş. Renunț. Mă opresc aici. “

Ne spunem astfel de lucruri mai des decât putem admite. Nu vrem să ne dăm bătuţi, şi totuşi de multe ori, în faţa unor situaţii, ne declarăm învinşi. Renunţăm la iubire, renunţăm la idei, renunţăm la oameni, renunţăm la visuri, de fiecare dată când devine greu. Pentru că mintea noastră cauta intodeauna să stea în confort. Iar când lucrurile se complică, când simţim că ne cuprinde frica de necunoscut, când credem că pierdem controlul şi nu ne mai putem imagina ce ne aşteaptă în viitor, când credem că riscurile cântăresc mai mult decât potenţialele câştiguri, renunţăm, pentru că asta pare decizia cea mai bună pe moment.

Continue Reading