0
Dezvoltare personală

Dragostea nu doare, doare lipsa ei…

septembrie 11, 2019

Distribuie!

Merg încet pe drumul ce duce spre cabinet, merg şi mă bucur. Mă bucur de soarele de septembrie, ce încă mă mai mângâie şi mă alintă, de verdele frunzelor în care razele se reflectă, de mirosul primelor zile de toamnă, de propria mea existenţă. În mintea mea e linişte, e pace, e calmul ăla pe care l-am aşteptat luni întregi, despre care ştiam că e acolo, dar pentru care nu ştiam cum să deschid uşa, ca să îl primesc în casa sufletului meu. Am reuşit până la urmă, aşa cum reuşesc eu de fiecare dată, într-un mod inconştient, nicidecum trează şi prezentă, semn că sunt ghidată de o forţă universală puternică, ce mă salvează şi mă protejează în fiecare moment.

Merg şi mă gândesc cât sunt de privilegiată că pot să fiu prezentă, că sunt în mine, că pot fi conştientă de propriul meu eu, de trupul meu, de energia mea. Şi ce bucurie să pot simţi prezentul… un zâmbet mi se conturează pe faţă, ca şi cum ar vrea să transmită că nu există clipă mai frumoasă decât clipa prezenta. Mă uit pe sus la frunzele ce au început să se usuce pe margini, pregătindu-se să cânte imnul nuanţelor tomnatice, mă uit pe jos la asfalul încă uscat şi fierbinte, puţin murdar, mă uit în stânga la casele modeste cu porţi de fier, maro, şi în dreapta, la maşinile parcate – fiare colorate, ce dau impresia de abandon.

Văd, printre maşini, o adolescentă ce se opreşte pentru o clipă, cu mâinile acoperindu-şi gura, ca şi cum ar vrea să blocheze acolo cel mai dureros şi aprig ţipat, care ameninţa să iasă. E ţipătul ăla de durere în lipsa, îmi spun, oricât de departe aş fi, pe ăla pot să-l identific, îi simt vibraţia, îi simt puterea, ştiu că e acolo, gata să sfâşie suflete.

Merg către ea, nu stau pe gânduri. “Eşti bine?”, o întreb. “Nu…”, îmi răspunde, cu vocea plânsă, tremurândă. Îmi pun mâna pe braţul ei şi încet, încep să o mângâi. O ating cu compasiune, în timp ce o privesc în ochii mari, albaştri, şi văd cum îi şiroiesc lacrimile printre gene. Sunt incapabilă de mai mult, şi mă întreb în mintea mea, ce pot să-i spun unei fete de liceu, ce îşi planage inima pe stradă, cu o mână sprijinită de o maşină, că nu cumva să cadă şi să se facă bucăţi mici, şi cu cealaltă la gură, ca să blocheze urletul sălbatic al suferinţei, ce vrea neapărat să iasă din adânc.

Simt cum încep să mă critic, cum pun presiune ca să scot la suprafaţă psihologul din mine, nu vezi că fata suferă, salveaz-o, o laşi aşa, ce-ai, eşti nebună? Dar nu îmi iese nimic pe gură, doar stau lângă ea şi o mângâi. Poate că despre asta este vorba, poate nu trebuie să spui nimic în astfel de clipe, poate cel mai mult contează pentru ea că sunt prezenta, că sunt aici, în momentul ăsta critic, când arde, când doare, când ustură, când nu e nimeni altcineva să îi conţină suferinţa şi poate fata asta nu are nevoie de mine ca să îi spun că va fi bine, ca să o scot din suferinţa, ci poate că are nevoie de o prezenţă umană, de un umăr pe care să plângă, de cineva care să o sprijine pentru câteva secunde şi care să îi valideze ceea ce simte.

“Ai nevoie de o îmbrăţişare?”, întreb” Daaa” îmi răspunde, ca şi cum asta i-ar fi pansamentul. Deschid braţele, o cuibăresc acolo în tăcere şi o mângâi pe spate, în timp ce corpul ei se zbuciumă iar ea plânge tot mai tare. “E ok se simţi aşa”, îi spun în timp ce o mângâi pe păr, aşa cum m-am mângâiat pe mine când am suferit singură, pe nevăzute. E frumoasă, e atât de frumoasă fata, regret că suferă, dar ştiu că suferinţa are rolul ei şi că din durerea asta renaştem, că durerea asta, dacă îi dăm voie să fie, ne vindecă, ne transformă, ne face mai puternici.

“Mulţumesc, mulţumesc mult!” îmi spune, ca şi cum începe să funcţioneze medicamentul. “Orice ar fi ceea ce te face să suferi, să ştii că va veni o zi în care o să se vindece”, ii spun. Ea mi se uită în ochi, cu o tristeţe ce aproape că mă sfâşie şi îmi spune, spontan şi fără să ezite: “nu cred că suferinţa din dragoste se vindeca vreodată”. ”O să vină un moment în viaţa ta în care o să te iubeşti tu pe tine atât de mult încât nu o să mai ai nevoie de iubirea nimănui din exterior”, îi spun. Îmi mulţumeşte iar, intr-un mod sincer, autentic, pur, şi ne îndepărtăm una de alta, încet. Nu ştiu cum o cheamă, nu ştiu câţi ani are exact, nu ştiu cine este. Nu mă interesează identitatea ei, ceea ce contează e conexiunea energetică, faptul că am fost acolo, pentru câteva clipe, una pentru alta, om la om, asta e important. Si nu cred că eu am apărut în calea ei pentru a-i alina suferinţa, ci cred ca ea a apărut în calea mea pentru a-mi spune că acum pot fi acolo pentru o inimă frântă, că m-am vindecat.

În momentul ăsta al vieţii mele, eu cred că orice rană se vindecă, dacă e bine îngrijită şi că îngrijirea cea mai bună e cea care vine din sine, nu din exterior. Şi mai cred că dragostea vindecă, nu răneşte, că dragostea pune pansamente, nu sfâșie, că dragostea bucură, nu întristează. Nu cred că dragostea doare, cred că doare lipsa ei. Oamenii nu suferă din iubire, ci din neiubire mor. Mi-au trebuit 33 de ani şi multe suferinţe ca să înţeleg că nimeni nu mă poate iubi dacă nu mă iubesc eu. Sună cliseic, dar pe cât de bine ştiam teoria, pe atât de prost am stat la capitolul „integrat ceea ce ştiu”. Am ajuns la concluzia că ştim multe la nivel raţional, dar simţim atât de puţine la nivel emoţional…

Mie mi-au trebuit 33 de ani şi multă durere ca să învăţ cum să mă iubesc cu adevărat şi să îmi vindec rănile din interior. Până când nu m-am acceptat pe mine, aşa defecta cum sunt, nu m-am putut iubi necondiţionat. Dar azi o fac şi sunt bine, trăiesc aici şi acum şi mă bucur de tot ceea ce îmi e dat. Ştiu că şi ea va fi bine, adolescenta de pe stradă, cu ochi albaştri, cu păr blonduţ, bogat şi lung, va veni momentul în care inima i se va regenera, pentru că orice rană se cicatrizează, si pentru ca iubirea vindeca, nu răneşte. Iar ea o va găsi, în interiorul ei, cândva.

Eu mi-am vindecat rănile într-un proces despre care am să vorbesc cândva, când voi simţi. Procesul meu a început cu a-mi scrie propria viaţă şi a continuat cu şedinţe de hipnoză, care m-au transformat. Nu ştiu cum de mi-a scăpat din vedere hipnoza si puterea ei, în toată perioada mea de sfârşeală şi de chin, atâta timp am căutat soluţii pentru vindecare, iar asta era în fata propilor mei ochi… Cumva am uitat că am formare in hipnoză, că am învăţat să practic, am uitat ce înseamnă şi ce efecte incredibile poate avea. Cred, totuşi, că lucrurile se întâmplă cu un scop, şi că, dacă nu mi-a venit în minte asta până acum, este pentru că probabil durerea pe care am simţit-o a avut rolul de a mă învăţa ceva.

Eu am vindecat părţi din mine, părţi rănite, care m-au durut, şi mă consider privilegiată pentru că am reuşit să fac asta şi pentru că am găsit metodele cele mai rapide de a mă transforma. Acum vreau să vindec mai departe, în modul ăsta rapid pe care l-am redescoperit şi pe care l-am încercat eu însămi, în care cred nespus de mult. Aşa că am deschis sezonul de hipnoterapie şi, până la lansarea cărţii mele în care îţi vorbesc despre procesul prin care am trecut eu însămi, te aştept cu drag la cabinet. Pentru programări şi informaţii suplimentare despre hipnoterapie şi efectele ei uimitoare, trimite email pe contact@artaeducatiei.com

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

shares